Când propriul tău copil te uită: Mărturia unei mame și soacre

— Radu, de ce nu-mi răspunzi? Am sunat de trei ori azi… Poate ai uitat că e ziua mea?
Vocea mea răsună în bucătăria tăcută, unde doar ceainicul mai bolborosește pe aragaz. Mă uit la telefonul din palmă, la ecranul gol, și simt cum inima mi se strânge. Îmi amintesc de vremurile când Radu venea acasă cu ghiozdanul în spate, cu obrajii roșii de la frig, și mă striga din ușă: „Mama, am luat zece la română!” Acum, între noi s-a așternut o distanță pe care nu știu cum s-o mai traversez.

Totul a început când Radu a adus-o pe Irina acasă. O fată frumoasă, cu ochi verzi și părul prins mereu într-o coadă perfectă. Am încercat să o primesc cu brațele deschise, să-i gătesc ce-i place, să-i povestesc despre copilăria lui Radu. Dar ea mă privea mereu cu o politețe rece, ca și cum fiecare gest al meu ar fi fost o invazie. Într-o seară, după ce au plecat, am auzit-o spunându-i lui Radu pe hol: „Mama ta e cam sufocantă. Poate ar trebui să venim mai rar.”

De atunci, vizitele s-au rărit. Telefoanele au devenit scurte, răspunsurile monosilabice. Când îi întrebam dacă vin la masă duminica, primeam mereu același refren: „Nu putem, avem treabă.” La început am crezut că e vina mea. Poate am fost prea insistentă, poate am spus ceva greșit. Am încercat să mă schimb — să nu mai sun atât de des, să nu mai întreb de fiecare dată dacă sunt bine. Dar cu cât mă retrăgeam mai mult, cu atât simțeam că mă pierd pe mine însămi.

Într-o zi, am mers neanunțată la ei. Aveam o pungă cu plăcinte calde și niște haine pentru nepoțelul meu, Vlad. Când am sunat la ușă, Irina mi-a deschis și m-a privit surprinsă.
— Elena, trebuia să ne anunți… Vlad doarme acum.
— Am adus ceva pentru el… și pentru voi.
A luat punga fără să-mi mulțumească și mi-a spus că nu pot intra pentru că tocmai făcuse curat. Am plecat cu ochii în lacrimi, simțindu-mă ca un musafir nedorit în propria familie.

Seara aceea a fost una dintre cele mai grele din viața mea. Am stat pe marginea patului și m-am întrebat unde am greșit. M-am gândit la mama mea, cum mă certa uneori că sunt prea blândă cu Radu. „O să-ți urce în cap dacă nu-l ții din scurt”, îmi spunea ea. Dar eu nu am putut niciodată să fiu altfel decât iubitoare.

Au trecut luni. Vlad a împlinit trei ani și eu nu am fost invitată la ziua lui. Am văzut poze pe Facebook — baloane albastre, tort cu mașinuțe, zâmbete largi. Eu nu eram acolo. Am plâns toată noaptea și a doua zi am încercat să-l sun pe Radu.
— Mamă, nu te supăra… Irina a vrut să fie doar noi și câțiva prieteni.
— Dar eu sunt mama ta! Sunt bunica lui Vlad!
— Știu… dar Irina se simte inconfortabil când vii. Zice că te bagi prea mult.

M-am simțit ca și cum cineva mi-ar fi smuls inima din piept. Cum poți fi prea mult pentru propriul tău copil? Cum poți fi prea prezentă în viața nepotului tău?

Am început să mă izolez. Prietenele mele mă întrebau ce fac copiii și eu le răspundeam vag: „Sunt bine.” Nu voiam să recunosc cât de singură mă simt. Mergeam la piață doar ca să mai aud voci omenești. Uneori stăteam pe bancă în fața blocului și priveam copiii altora jucându-se.

Într-o zi, vecina mea, doamna Viorica, m-a găsit plângând pe scară.
— Ce-ai pățit, Elena?
— Nimic… doar că mi-e dor de Radu.
— Știi cum e… Norile trec, dar sufletul de mamă rămâne tot acolo.

Am încercat să vorbesc cu Irina. I-am scris un mesaj lung în care i-am spus cât de mult țin la ei și că nu vreau decât să fiu parte din viața lor. Mi-a răspuns sec: „Elena, te rog să ne respecți intimitatea.”

În Ajunul Crăciunului am pregătit cozonaci și sarmale, sperând că poate anul acesta vor veni. Am pus masa pentru patru persoane și am aprins lumânări. La ora șapte am primit un mesaj de la Radu: „Nu putem veni azi. Suntem obosiți.”

Am stat singură la masă și am plâns în tăcere. M-am gândit la toate sacrificiile făcute pentru el — nopțile nedormite când era bolnav, banii strânși pentru facultate, zilele când îi făceam plăcinta preferată doar ca să-l văd zâmbind.

Într-o zi mi-am făcut curaj și i-am spus totul lui Radu:
— Radu, eu nu vreau să vă stric liniștea… dar mi-e dor de tine. Mi-e dor de Vlad. Simt că nu mai fac parte din viața voastră.
El a oftat adânc:
— Mamă… Irina are nevoie de spațiu. Și eu la fel. Poate ar trebui să accepți că lucrurile s-au schimbat.

Am plecat acasă cu sufletul greu. Am realizat că uneori dragostea de mamă nu e suficientă ca să-ți păstrezi copilul aproape. Că poți fi exclus din propria familie fără să știi exact de ce.

Acum stau în bucătăria mea tăcută și mă întreb: oare cât de mult trebuie să te retragi ca mamă ca să nu devii o povară? Oare dragostea noastră devine prea mult pentru copiii noștri când ei își fac propria familie? Sau poate societatea ne împinge pe margine fără să ne dăm seama?

Voi ce credeți? Unde se termină grija unei mame și unde începe libertatea copilului?