Umbra Îndoielii: Povestea Unei Mame Între Frică și Încredere

— Vlad, ai văzut unde e jucăria lui Radu? am întrebat, cu vocea tremurândă, în timp ce încercam să-mi ascund neliniștea. Era deja a treia oară în acea zi când nu găseam lucruri prin casă. Vlad mi-a răspuns absent, cu ochii pe telefon: — Nu știu, poate întreab-o pe Irina, ea a stat azi cu copiii.

Irina. Numele ei îmi răsuna în minte ca un ecou ciudat, de fiecare dată când îl rosteam. De când Maria, bona noastră de ani de zile, plecase fără preaviz la fiica ei din Italia, casa noastră părea să fi intrat într-o stare de agitație mocnită. Irina apăruse ca o salvare: tânără, răbdătoare, cu un zâmbet cald și o voce blândă. Copiii au îndrăgit-o din prima clipă. Dar eu… eu simțeam că ceva nu e în regulă.

În seara aceea, după ce i-am culcat pe Radu și pe Ilinca, am coborât în bucătărie să strâng masa. Am auzit râsete venind din sufragerie. M-am apropiat pe vârfuri și i-am văzut pe Vlad și Irina stând aproape unul de celălalt, râzând la o glumă pe care nu o auzisem. Vlad nu râdea niciodată așa cu mine în ultima vreme. Am simțit un nod în gât și am intrat brusc în cameră.

— Ce e așa amuzant? am întrebat, încercând să par relaxată.
Irina s-a ridicat repede: — Nimic important, doamnă Ana. Domnul Vlad povestea ceva despre facultate.

Vlad a evitat privirea mea. — Da, niște amintiri vechi…

Am zâmbit forțat și am început să strâng cănile de pe masă. Irina s-a oferit să mă ajute, dar am refuzat politicos. Când a plecat acasă, am rămas singură cu Vlad.

— Ți se pare normal să stai la povești cu bona până târziu? am izbucnit.
Vlad s-a uitat la mine surprins: — Ana, exagerezi. E doar o fată care are grijă de copiii noștri. Ce vrei să fac, să nu-i răspund dacă vorbește cu mine?

Am tăcut. Nu puteam explica ce simțeam. Nu era nimic concret, doar gesturi mici: felul în care Irina îl privea pe Vlad când credea că nu o văd, cum îi aducea cafeaua exact așa cum îi place lui sau cum îi lăsa bilețele cu „O zi frumoasă!” pe birou.

Într-o dimineață, am găsit-o pe Ilinca plângând în camera ei.
— Ce s-a întâmplat, puiule?
— Irina a zis că nu are voie să ne spună tot ce face cu tati când tu nu ești acasă…

Inima mi-a sărit din piept. Am încercat să nu arăt cât de tare mă lovea această mărturisire.
— Ce faceți voi cu tati?
— Ne jucăm… dar Irina râde mult cu el și uneori nu mă lasă să stau cu ei.

Am simțit cum gelozia și frica se împletesc în mine ca două șerpi veninoși. Am început să fiu atentă la orice detaliu: la felul în care Vlad se schimba înainte să vină Irina, la cât de des îi scria mesaje scurte când era la serviciu.

Într-o seară, după ce copiii au adormit, am deschis subiectul direct:
— Vlad, tu ai ceva cu Irina?
A izbucnit într-un râs nervos:
— Ana! Chiar ai ajuns să crezi asta? Ești paranoică!

M-am simțit mică și neputincioasă. Poate chiar eram nebună… Dar nu puteam ignora semnele. În următoarele zile am început să caut o altă bonă, fără să-i spun nimic lui Vlad sau Irinei.

Într-o zi ploioasă de aprilie, am găsit un mesaj pe telefonul lui Vlad: „Mulțumesc pentru azi. A fost minunat! :)” Semnat: Irina.

Mi s-au tăiat picioarele. Am simțit că mă prăbușesc. L-am confruntat pe Vlad imediat ce a venit acasă.
— Ce a fost minunat azi?
S-a uitat la mine ca la un copil prost:
— Am dus-o pe Irina acasă cu mașina pentru că ploua torențial. Atât.

Nu l-am crezut. În acea noapte n-am dormit deloc. M-am gândit la copii, la familia noastră, la cât de mult muncisem să avem o viață liniștită. Oare eram gata să stric totul pentru niște suspiciuni? Sau era mai bine să-mi ascult instinctul?

A doua zi i-am spus Irinei că nu mai avem nevoie de ea. A plâns și mi-a spus că nu a vrut niciodată să-mi facă rău.
— Doamnă Ana, vă rog să mă credeți… Eu doar am vrut să ajut copiii. Domnul Vlad mi-a fost ca un frate mai mare…

Am rămas neclintită. După ce a plecat, casa a devenit brusc mai liniștită — dar liniștea aceea era apăsătoare, plină de întrebări fără răspuns.

Vlad m-a acuzat că sunt paranoică și că am distrus echilibrul familiei din cauza nesiguranței mele. Copiii au plâns după Irina zile întregi.

Acum stau singură în bucătărie și mă întreb: Oare am făcut bine? Oare instinctul unei mame e mereu corect sau uneori ne poate orbi frica? Voi ce ați fi făcut în locul meu?