Casa în care blugii erau interziși – Povestea unei iubiri printre reguli și curajul de a fi tu însuți

— Goran, nu poți intra așa! Vocea ascuțită a doamnei Ljiliana m-a izbit chiar din prag, ca o palmă rece peste față. M-am oprit, cu mâna încă pe clanță, simțind cum obrajii mi se înroșesc. Blugii mei albaștri, preferații mei, păreau dintr-odată o vină uriașă, un afront personal adus ordinii din casa Milenei.

Milena s-a strecurat lângă mine, încercând să-mi prindă mâna. — Mamă, te rog… Goran nu știa. Nu e vina lui.

Doamna Ljiliana a ridicat din sprâncene, privindu-mă ca pe un intrus. — În casa asta nu se poartă blugi. Nu suntem la discotecă, nici la stadion. Dacă vrei să intri, te rog să te schimbi. Altfel, ușa e acolo.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Era prima dată când veneam la ei acasă, iar emoțiile mă copleșeau deja. Îmi doream să fac o impresie bună, să fiu acceptat. Dar nu mă așteptam la asta. Blugii mei erau curați, simpli, fără nimic extravagant. Dar aici, în casa lor, erau simbolul unei rebeliuni pe care nici măcar nu o plănuisem.

— Goran, hai la mine în cameră, am eu niște pantaloni de stofă de la tata, mi-a șoptit Milena. Am urmat-o tăcut pe holul lung, cu pereți tapetați și miros de ciorbă proaspătă. În cameră, Milena m-a privit cu ochii umezi.

— Îmi pare rău… Mama e așa de când tata a plecat. Totul trebuie să fie perfect. Orice greșeală o face să creadă că lumea se destramă.

Mi-am tras blugii și am îmbrăcat pantalonii gri, prea largi pentru mine. M-am privit în oglindă și nu m-am recunoscut. Cine eram eu aici? Un băiat care încerca să placă unei femei pe care nici măcar nu o cunoștea?

La masă, atmosfera era tensionată. Doamna Ljiliana servea supa cu gesturi precise, aproape militare. Fratele Milenei, Doru, își rotea ochii plictisit.

— Și unde lucrezi tu, Goran? m-a întrebat ea, fără să mă privească.

— Sunt student la Litere… Și lucrez part-time la o librărie.

— Librărie… Aha. Și ce planuri ai? Să vinzi cărți toată viața?

Am simțit cum mi se strânge gâtul. — Nu… Adică… Vreau să fiu profesor. Sau poate scriitor.

Doru a râs scurt. — Scriitor! Să vezi ce bani faci din asta…

Milena i-a aruncat o privire ucigătoare. — Doru, lasă-l în pace!

Doamna Ljiliana a oftat adânc. — Eu vreau doar ce e mai bine pentru fata mea. Să nu ajungă ca mine, să tragă singură după un bărbat care nu știe ce vrea de la viață.

Am simțit că mă sufoc. M-am ridicat brusc de la masă.

— Mulțumesc pentru masă… Cred că ar trebui să plec.

Milena m-a urmat pe hol.

— Goran, nu pleca! Te rog… Mama e greu de suportat uneori, dar nu ești tu de vină.

— Nu pot să fiu altcineva decât sunt… Dacă blugii mei sunt o problemă acum, ce va fi mai târziu?

Am ieșit în stradă cu inima grea. M-am plimbat ore întregi prin oraș, încercând să-mi adun gândurile. M-am întrebat dacă merită să lupt pentru o iubire care părea deja condamnată de reguli absurde și prejudecăți vechi.

Seara târziu, Milena m-a sunat plângând.

— Goran… Mama a început iar scandalul după ce ai plecat. Zice că nu vrea să te mai vadă aici dacă nu respecți regulile casei.

— Și tu ce vrei? am întrebat-o cu voce stinsă.

— Eu vreau pe cineva care să mă iubească pentru cine sunt… Nu pentru cine vrea mama să fiu.

Au urmat zile grele. Milena și cu mine ne vedeam pe ascuns prin parcuri sau la cafenele ieftine. Îmi povestea despre copilăria ei sub tirania regulilor: haine călcate la dungă, pantofi lustruiți zilnic, tăcere la masă dacă nu erai întrebat ceva. Tata plecase când ea avea doisprezece ani și de atunci mama ei încerca să țină totul sub control cu reguli tot mai stricte.

Într-o seară ploioasă de toamnă, Milena m-a sunat disperată.

— Goran, nu mai pot! M-am certat rău cu mama… Mi-a spus că dacă mai ies cu tine mă dă afară din casă.

Am alergat până la ea fără să-mi pese că eram leoarcă. Am găsit-o pe bancă în fața blocului lor, tremurând sub umbrela spartă.

— Hai la mine acasă! i-am spus hotărât.

A doua zi dimineață, doamna Ljiliana a venit val-vârtej la ușa mea.

— Îmi iau fata acasă! Nu are ce căuta aici!

Am privit-o drept în ochi pentru prima dată fără teamă.

— Doamnă… Milena are optsprezece ani. Poate decide singură unde vrea să fie și cu cine.

A izbucnit în lacrimi și a plecat fără un cuvânt.

Au trecut luni până când lucrurile s-au liniștit cât de cât. Milena s-a mutat cu mine într-o garsonieră micuță. A început facultatea și a găsit un job part-time la o florărie. Doamna Ljiliana ne-a ignorat luni întregi până într-o zi când a venit cu o pungă de plase pline cu zacuscă și murături.

— Să aveți ce mânca… iarna e lungă, a spus scurt și a plecat fără alte explicații.

Nu știu dacă vreodată ne va accepta cu adevărat sau dacă va rămâne mereu între noi zidul acela de reguli și neînțelegeri. Dar am învățat ceva: uneori trebuie să-ți porți blugii chiar dacă toată lumea îți spune că nu ai voie. Pentru că altfel nu vei ști niciodată cine ești cu adevărat.

M-am întrebat adesea: câți dintre noi trăim viețile altora doar ca să fim acceptați? Și cât curaj ne trebuie ca să spunem: „Asta sunt eu!”?