Când liniștea devine un lux: Weekendul în care mi-am pierdut răbdarea

— Nu cred că pot să mai suport încă un weekend ca ăsta, am șoptit, privind în gol spre fereastra aburită de la bucătărie. Era vineri seară, iar liniștea casei părea să prevestească exact ce-mi dorisem toată săptămâna: odihnă, o carte bună și poate o plimbare cu Vlad prin parc. Dar telefonul a sunat, iar numele „Mama lui Vlad” a apărut pe ecran ca o sentință.

— Bună, draga mea! Ce faci? Am o veste! Vin la voi mâine, am nevoie de ajutor cu niște acte și poate stau și peste noapte, că la mine se taie apa, a spus soacra mea, Elena, pe un ton care nu lăsa loc de refuz.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Vlad era în sufragerie, cu ochii în laptop. Am intrat încet și i-am spus:

— Vlad, mama ta vine mâine. Rămâne și peste noapte.

Nici măcar nu s-a uitat la mine. — Eh, lasă, că nu vine des. O să fie bine.

Dar eu știam ce înseamnă asta: să gătesc altfel, să ascund lucrurile care nu-i plac, să mă prefac că nu mă deranjează când critică ordinea din casă sau când îmi spune că „nu așa se crește un copil”, deși noi nici măcar nu avem încă unul.

Noaptea n-am dormit. M-am gândit la toate momentele în care am lăsat de la mine: când a venit neanunțată și a stat trei zile, când a mutat mobila din sufragerie fără să mă întrebe, când i-a spus mamei mele că „fata dumneavoastră nu știe să facă sarmale”.

Dimineața am încercat să par calmă. Am făcut cafeaua și am început să strâng prin casă. Vlad s-a trezit târziu și nici măcar nu m-a întrebat dacă sunt bine. Când a sunat soneria, inima mi-a luat-o razna.

— Bună dimineața! Ce frumos miroase! Ai făcut tu cafeaua? Dar de ce nu ai pus și scorțișoară? Știi că mie îmi place cu scorțișoară… a început Elena, intrând ca o furtună.

Am zâmbit forțat. — Nu mai aveam…

— Eh, lasă, data viitoare. Dar uite, ai schimbat iar perdeaua? Parcă era mai luminoasă cealaltă…

Am simțit cum mă sufoc. M-am retras în bucătărie sub pretextul că trebuie să pregătesc prânzul. O auzeam cum îi povestea lui Vlad despre vecina lor care „și-a găsit fată bună, nu ca altele”.

La masă, Elena a început să povestească despre cât de greu i-a fost ei când era tânără și cum „femeile de azi nu mai știu ce-i sacrificiul”. M-am uitat la Vlad, dar el doar dădea din cap absent.

— Știi, Maria, când eram eu de vârsta ta, nu îndrăzneam să răspund mamei soțului meu. Așa era respectul pe atunci…

Am simțit că explodez. — Poate că ar trebui să învățăm să ne respectăm reciproc limitele, am spus încet.

S-a lăsat o liniște apăsătoare. Elena s-a uitat la mine ca și cum aș fi spus cea mai mare obrăznicie.

— Limite? În familie nu există limite! Familia e totul!

Vlad a tușit stânjenit. — Hai să nu ne certăm…

Dar eu nu mai puteam. — Ba da, există limite. Și eu am nevoie de spațiul meu. Nu pot să fiu mereu gazda perfectă. Nu pot să fiu mereu de acord cu tot ce spui sau faci.

Elena s-a ridicat brusc de la masă. — Dacă nu sunt dorită aici, pot pleca!

— Nu asta am spus… doar că am nevoie de puțin timp pentru mine. Și pentru noi doi.

A urmat o după-amiază tensionată. Elena a stat în camera de oaspeți și nu a mai ieșit decât ca să-și ia geanta și să plece fără să-și ia rămas bun.

Vlad m-a privit lung. — Nu trebuia să-i vorbești așa…

— Dar tu? Tu niciodată nu spui nimic! Mereu trebuie să fiu eu cea rea?

A urmat o ceartă lungă, cu reproșuri adunate de luni de zile. Am plâns amândoi. Seara am stat fiecare în altă cameră.

Duminică dimineața am ieșit singură la plimbare. M-am gândit la toate femeile pe care le cunosc și care trăiesc cu teama de a nu supăra pe cineva din familie. La cât de greu e să-ți aperi granițele fără să fii considerată egoistă sau nerecunoscătoare.

Când m-am întors acasă, Vlad m-a îmbrățișat fără cuvinte. Nu știu dacă va fi mai ușor de acum înainte, dar știu că nu mai pot trăi mereu după regulile altora.

Oare câte dintre noi au curajul să spună „ajunge”? Cât timp putem sacrifica liniștea noastră pentru a mulțumi pe toată lumea?