Între patru pereți: Plecarea din casa pe care nu am mai putut-o numi acasă

— Nu mai pot, mamaie, nu mai pot! am urlat în gând, în timp ce mâinile îmi tremurau pe clanța ușii. Era trecut de miezul nopții, iar ploaia bătea cu furie în geamurile apartamentului din cartierul Militari. În spatele meu, vocea ascuțită a soacrei mele, doamna Viorica, răsuna ca un ecou: „Nu te mai plânge atâta, Irina! Femeile adevărate rabdă. Așa am făcut și eu cu socrul tău!”

M-am uitat la Mihai, soțul meu, poate pentru ultima dată. Stătea pe canapea, cu ochii în telefon, absent. Nici măcar nu s-a sinchisit să ridice privirea când am început să-mi adun hainele într-o geantă veche de voiaj. „Unde pleci? Iar faci teatru?” a murmurat el, fără să-și scoată căștile din urechi. M-am oprit o clipă, sperând că va veni după mine, că mă va opri, că va spune ceva. Dar nu a făcut-o. Niciodată nu o făcea.

Când am intrat în familia lui Mihai, aveam 24 de ani și visam la o viață simplă și frumoasă. Eram proaspăt absolventă de Litere, cu vise naive despre dragoste și respect. Dar de la început, doamna Viorica a pus stăpânire pe tot: pe casă, pe deciziile noastre, pe sufletul meu. „Aici faci cum spun eu! Aici nu e ca la maică-ta!” îmi repeta aproape zilnic. Mihai nu zicea nimic. Era mereu între noi două, dar mereu de partea ei.

În primele luni am încercat să mă adaptez. Am spălat vasele după toți, am gătit sarmale după rețeta ei, am suportat glumele răutăcioase despre familia mea din provincie. „Ce-ai găsit la fata asta? Nu știe nici măcar să facă o ciorbă ca lumea!” îi spunea lui Mihai când credea că nu aud. Dar auzeam totul. Și fiecare cuvânt se lipea de mine ca o rană nouă.

Au trecut trei ani așa. Trei ani în care am renunțat la prieteni, la jobul meu de vis la editură („Ce-ți trebuie ție serviciu? Să-ți stea mintea la bărbați?”), la orice urmă de independență. Eram doar „fata lu’ Mihai”, „nora Vioricăi”. Într-o zi, mama m-a sunat plângând: „Irina, vino acasă dacă nu mai poți!” Dar nu voiam să fiu o povară. Nu voiam să recunosc că am greșit alegându-l pe Mihai.

Într-o seară de iarnă, după ce am făcut iar scandal pentru că am uitat să cumpăr pâine („Ce fel de femeie ești tu?”), m-am prăbușit pe podeaua bucătăriei și am plâns în hohote. Mihai a trecut pe lângă mine fără să spună nimic. Doamna Viorica a oftat teatral: „Dacă nu-ți convine, ușa e acolo!”

Așa că într-o noapte ploioasă de aprilie mi-am făcut curaj și am ieșit pe ușă. Am coborât scările blocului cu inima cât un purice și cu genunchii moi. Nu aveam unde să mă duc. Nu voiam să merg la mama — ar fi fost o înfrângere prea mare. Am sunat-o pe prietena mea cea mai bună, Simona.

— Irina? Ce s-a întâmplat?
— Am plecat… Am plecat de-acasă…
— Vin imediat! Nu te mișca!

Simona m-a găzduit două săptămâni într-o garsonieră micuță din Drumul Taberei. Am dormit pe canapea și am plâns aproape în fiecare noapte. M-am simțit vinovată pentru tot: pentru că nu am fost destul de bună pentru Mihai, pentru că nu am reușit să-mi fac soacra să mă placă, pentru că mi-am dezamăgit părinții.

Într-o zi, Mihai mi-a trimis un mesaj sec: „Când vii să-ți iei restul lucrurilor?” Atât. Fără „Îmi pare rău”, fără „Hai să vorbim”. Am simțit cum se rupe ceva definitiv în mine.

Am început să caut un job — orice job — ca să pot plăti chiria pentru o cameră doar a mea. Am găsit un post de vânzătoare la o librărie din centru. Nu era ceea ce visam, dar era un început. În fiecare dimineață treceam pe lângă cupluri care se țineau de mână și mă întrebam dacă voi mai putea vreodată să iubesc sau să fiu iubită.

Mama a venit la mine într-o duminică.
— Irina… hai acasă…
— Nu pot, mamă… Trebuie să învăț să stau pe picioarele mele.
— Dar ești singură…
— Mai bine singură decât nefericită.

Au trecut luni până când am putut să respir fără să simt că mă sufoc de vinovăție sau rușine. Prietenele mele m-au ajutat să-mi recapăt curajul. Am început să scriu din nou poezii — poezii despre femei care pleacă din casele lor pentru că nu mai pot fi altceva decât umbre.

Într-o zi, doamna Viorica m-a sunat:
— Să știi că Mihai s-a îmbolnăvit de când ai plecat! Ești o egoistă! Cum poți dormi liniștită?
Am închis telefonul tremurând. Pentru prima dată nu am plâns. Pentru prima dată am simțit că merit mai mult decât atât.

Acum stau într-o garsonieră micuță cu pereți albi și ferestre mari spre orașul care nu mă mai sperie atât de tare. Încerc să-mi reconstruiesc viața pas cu pas. Uneori încă mă trezesc noaptea cu inima strânsă și mă întreb dacă am făcut bine că am plecat. Dar apoi îmi aduc aminte cum era viața între acei patru pereți — și știu că nu vreau niciodată să mă întorc acolo.

Oare câte femei trăiesc încă între pereți care le sufocă? Oare cât curaj trebuie să ai ca să alegi libertatea în locul fricii? Poate povestea mea va ajuta pe cineva să găsească răspunsul.