Am intrat în casă să văd mobila nouă, dar ce am găsit m-a zguduit din temelii

— Irina, nu te grăbi, lasă-mă să termin de montat dulapul! vocea lui Vlad răsuna din sufragerie, amestecată cu zgomotul bormașinii.

Am închis ușa încet, cu mâinile tremurânde de emoție. Era prima zi când urma să văd mobila nouă, comandată cu greu după luni de discuții și compromisuri. Casa noastră, ridicată pe terenul primit de la socri, era mândria mea. Mirosea încă a vopsea proaspătă și a lemn masiv. Visam la momentul acesta de când eram copilă, când mă jucam printre găinile bunicii și visam la o viață mai bună.

— Vlad, unde ai pus cutia cu pahare? am strigat din hol.

Nu mi-a răspuns. Am pășit încet spre sufragerie, dar m-am oprit brusc când am auzit voci. Nu era doar Vlad acolo. O voce de femeie, joasă, familiară, îi răspundea șoptit.

— Nu pot să cred că faci asta aici… Dacă ne prinde Irina?

Mi s-a tăiat respirația. Am simțit cum sângele îmi urcă în obraji și genunchii mi se înmoaie. Am tras aer adânc și am deschis ușa larg. În fața mea, Vlad și Ana, sora lui mai mică, stăteau lipiți unul de altul lângă masa nouă din stejar. Ana plângea.

— Ce se întâmplă aici? am întrebat cu vocea gâtuită.

Vlad s-a desprins brusc de Ana și a încercat să-și ascundă fața. Ana s-a uitat la mine cu ochii roșii și a început să tremure.

— Irina… nu e ce crezi…

— Atunci explică-mi! am țipat.

Vlad a oftat adânc și s-a așezat pe canapea.

— Ana e însărcinată, Irina. Și nu știe ce să facă. Părinții noștri n-ar accepta niciodată copilul. Tatăl e un băiat din sat, dar el a plecat la muncă în Germania și nu mai răspunde la telefon. Ana a venit la mine să mă ajute să găsim o soluție înainte să afle mama.

M-am prăbușit pe scaun. M-am simțit vinovată pentru gândurile negre care îmi trecuseră prin minte. Dar furia nu dispăruse.

— Și de ce nu mi-ai spus nimic? De ce ai ascuns totul?

Ana a început să plângă mai tare.

— Mi-a fost rușine… Și frică. Mama ar fi în stare să mă dea afară din casă. Știi cum e ea…

Știam prea bine. Doamna Maria era cunoscută în tot satul pentru severitatea ei. Când Vlad a vrut să mă ceară de nevastă, a trebuit să trec printr-un adevărat interogatoriu ca să fiu acceptată în familie.

— Irina, te rog… Ajut-o pe Ana! Nu știm ce să facem… a spus Vlad cu voce stinsă.

Am privit-o pe Ana. Era doar o copilă, cu ochii mari și speriați. Mi-am amintit de mine la 18 ani, când visam să scap de judecata satului și să-mi fac un rost.

— Trebuie să-i spunem Mariei adevărul. Nu putem ascunde asta la nesfârșit.

Vlad a dat din cap disperat.

— Dacă află mama, o va trimite pe Ana la mătușa din Bacău sau mai rău… O va forța să renunțe la copil.

Am simțit cum mă apasă responsabilitatea pe umeri. Nu era copilul meu, dar simțeam că trebuie să fac ceva. În satul nostru mic, orice bârfă se răspândește ca focul. O fată însărcinată fără bărbat era o rușine greu de dus.

În zilele următoare, casa noastră s-a transformat într-un refugiu pentru Ana. Îi aduceam ceaiuri calde și încercam să o liniștesc. Vlad era tot mai absent, prins între frica de mama lui și dorința de a-și proteja sora.

Într-o seară, Maria a venit pe neașteptate la noi.

— Ce faceți aici? De ce e Ana la voi?

Ana s-a ascuns după mine ca un copil speriat.

— Mamă… trebuie să-ți spunem ceva… a început Vlad.

Maria s-a uitat la noi cu ochii ei reci.

— Să nu-mi spuneți că fata asta a făcut vreo prostie!

Ana a izbucnit în plâns și i-a spus totul printre sughițuri. Maria a încremenit. Pentru o clipă am crezut că va leșina. Apoi s-a ridicat brusc și a început să țipe:

— Ne-ai făcut de râs! Cum ai putut? Ce-o să zică lumea?

Am încercat să intervin:

— Maria, te rog… Ana are nevoie de sprijinul nostru acum!

Dar Maria nu voia să audă nimic. A plecat trântind ușa și lăsându-ne pe toți în lacrimi.

Zilele care au urmat au fost un coșmar. Satul a aflat repede despre sarcina Anei. Vecinele șușoteau pe la colțuri, iar Maria refuza să-i vorbească fiicei ei. Vlad era prins între două lumi: loialitatea față de familie și dragostea pentru sora lui.

Într-o noapte, Ana a venit la mine în cameră:

— Irina… dacă nu mă vrea nimeni aici, poate ar fi mai bine să plec…

Am luat-o în brațe și am plâns împreună până dimineața.

În cele din urmă, după multe certuri și lacrimi, Maria a acceptat să păstreze copilul Anei în familie, dar cu condiția ca nimeni să nu vorbească despre tatăl copilului vreodată. A fost un compromis amar, dar singurul posibil într-un sat unde onoarea familiei conta mai mult decât fericirea unui copil nenăscut.

Acum stau pe canapeaua din sufrageria noastră nou mobilată și mă întreb: oare câte fete ca Ana trăiesc aceeași dramă în tăcere? Câte familii aleg rușinea sau taina în locul iubirii necondiționate? Poate că e timpul să vorbim deschis despre aceste lucruri…