În umbra propriei mele bunătăți: Cum dorința de a-mi ajuta familia m-a lăsat singură

— Mamă, nu mai putem sta în chirie, ne sufocăm! Maria e însărcinată, iar proprietarul ne-a anunțat că vrea să vândă apartamentul. Ce să facem? — vocea lui Dănuț răsuna în telefon, încărcată de disperare și speranță.

Am simțit cum inima mi se strânge. Îmi doream să-i ajut, să le fie mai bine decât mi-a fost mie vreodată. Am privit în jurul meu: pereții vechi ai apartamentului din Drumul Taberei, mobila rămasă de la părinții mei, amintirile unei vieți întregi. Dar ce contează toate astea când copilul tău are nevoie de tine?

— Veniți la mine, dragii mei. Apartamentul e destul de mare pentru toți. Sau… dacă vreți, vă pot lăsa vouă apartamentul și mă mut eu la sora mea, la Ploiești. Nu e ușor, dar mă descurc.

Maria a izbucnit în plâns la celălalt capăt al firului. — Nu știu cum să-ți mulțumim, mamă! Ești un înger!

Așa a început totul. În câteva săptămâni, mi-am strâns lucrurile în câteva valize și am plecat din casa mea. Am lăsat cheile pe masă și am privit pentru ultima dată spre fereastra unde obișnuiam să stau cu cafeaua dimineața. Am simțit o durere surdă în piept, dar mi-am spus că fac ce trebuie.

La Ploiești, la sora mea, viața era altfel. Nu era rău, dar nu era acasă. Mă simțeam ca un musafir permanent. Sora mea, Lenuța, era mereu grăbită, copiii ei aveau alte preocupări, iar eu mă simțeam tot mai mică și mai inutilă.

Primele luni au trecut cu telefoane zilnice de la Dănuț și Maria. — Mamă, ce faci? Cum te simți? — mă întrebau. Îmi povesteau despre bebelușul care urma să vină, despre cum au zugrăvit camera micuței, despre planurile lor. Mă bucuram pentru ei, dar în sufletul meu creștea o umbră.

Apoi telefoanele au început să fie tot mai rare. — Suntem ocupați cu fetița, mamă… — îmi spunea Dănuț scurt. Când îi sunam eu, răspundea Maria: — E obosit, doarme cu cea mică…

Într-o zi am decis să merg neanunțată la București. Mi-era dor de casa mea, de nepotica mea pe care o văzusem doar pe video. Am bătut la ușă cu inima cât un purice. Maria mi-a deschis și a rămas blocată.

— Vai, mamă… nu ne-ai spus că vii! E cam dezordine…

Am intrat și am simțit că nu mai recunosc nimic. Mobila fusese schimbată, pereții vopsiți în culori stridente, fotografiile mele dispăruseră de pe rafturi. Fetița plângea într-un pătuț nou-nouț. Dănuț era la serviciu.

— Poate era mai bine să ne anunți… — mi-a spus Maria cu o voce rece.

Am stat câteva ore stingheră pe canapea, încercând să mă fac utilă. Am spălat vasele, am încercat să liniștesc copilul, dar Maria părea deranjată de prezența mea.

— Lasă, mamă, mă descurc eu…

Când a venit Dănuț acasă, m-a îmbrățișat scurt și s-a retras imediat în dormitor cu telefonul.

Am plecat seara târziu spre gară cu sufletul greu. Pe drum m-am oprit pe o bancă și am plâns ca un copil. Nu mai aveam nici casă, nici familie aproape. Eram un musafir nedorit în propria viață.

De atunci au trecut doi ani. Relația cu Dănuț s-a răcit tot mai mult. De Crăciun primesc un telefon scurt: — Sărut mâna, mamă! Sănătate! — și atât. Maria nu mă mai sună deloc.

Lenuța m-a întrebat într-o seară:
— Tu chiar nu regreți că le-ai dat apartamentul? Uite cum te tratează…

Am oftat adânc:
— Am făcut-o din dragoste. Dar poate dragostea asta m-a orbit… Poate că am uitat de mine.

În fiecare zi mă gândesc: unde am greșit? Oare bunătatea dusă la extrem nu devine o povară? Oare copiii noștri ne datorează ceva sau trebuie să-i lăsăm să-și trăiască viața cum vor?

Uneori mă uit la pozele vechi cu Dănuț copil și mă întreb: dacă aș putea da timpul înapoi, aș face altfel? Sau e destinul unei mame să se piardă pe sine pentru fericirea altora?

Poate că nu există răspunsuri simple. Dar vă întreb pe voi: până unde ar trebui să meargă sacrificiul unei mame? Și cine are grijă de sufletul ei când toți ceilalți uită?