Ziua în care soacra mea mi-a spus „fiică”

— Nu ești de-a noastră, Ana! Nu vei fi niciodată! vocea doamnei Stanciu a răsunat ascuțit prin bucătăria mică, aburindă de la oala cu sarmale. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, iar ochii mi se umpleau de lacrimi pe care mă chinuiam să le ascund. Era Ajunul Crăciunului, primul meu Crăciun ca soție a lui Radu, și deja simțeam că nu mai am aer.

Radu încerca să calmeze spiritele, dar vocea mamei lui acoperea totul. — Mamă, te rog… Ana nu ți-a greșit cu nimic. E soția mea acum.

— Soția ta, dar nu fata mea! Nu ca Irina, nu ca Alina! a continuat ea, referindu-se la cele două nurori preferate, mereu lăudate pentru „educație” și „familie bună”.

M-am ridicat încet de la masă, simțind cum privirile tuturor mă ard. Tata socru tăcea, cu ochii în farfurie. Irina și Alina schimbau priviri complice. M-am dus la fereastră și am privit fulgii mari care cădeau peste curtea din Bacău. M-am întrebat atunci dacă nu cumva am greșit alegând să mă căsătoresc cu Radu, știind cât de mult ține la familia lui.

Am crescut într-un apartament modest din Onești, cu o mamă bolnavă și un tată plecat la muncă în Italia. Nu aveam „neamuri bune”, nici bani, nici relații. Doar vise și o dorință nebună de a fi iubită. Pe Radu l-am cunoscut la facultate, la Iași. Era singurul băiat care mă făcea să râd când totul părea pierdut. M-a cerut de nevastă într-o seară ploioasă, pe treptele căminului. Am spus „da” fără să clipesc.

Dar fericirea noastră a fost mereu umbrită de privirile reci ale soacrei. La nuntă, mi-a spus pe șoptite: — Să nu crezi că ai câștigat ceva! Radu e al nostru.

Anii au trecut greu. Orice încercare de apropiere era respinsă cu răceală sau ironie. — Tu nu știi să faci cozonaci ca mama mea! — Tu nu știi să crești copii! — Tu nu știi să te porți la masă! Fiecare sărbătoare era un examen pe care îl picam cu brio.

Radu mă apăra cât putea, dar între noi se strecurau umbre. Într-o seară, după o ceartă cu soacra, i-am spus: — Poate ar fi mai bine să plecăm din oraș… Să ne facem viața noastră.

— Nu pot s-o las pe mama singură… E bolnavă, Ana. Știi asta.

Am rămas. Am înghițit umilințe și am încercat să mă fac utilă. Am mers cu ea la doctori, am stat nopți întregi la spital când a avut criza de inimă. Dar niciodată nu mi-a spus „mulțumesc”.

Într-o zi, când am aflat că sunt însărcinată, am sperat că lucrurile se vor schimba. Când i-am dat vestea, a ridicat din umeri: — Să vedem dacă e băiat…

Sarcina a fost grea. Am pierdut copilul în luna a șaptea. Am plâns zile întregi, singură în camera noastră mică. Radu era la muncă, iar soacra a intrat o singură dată la mine: — Asta e… Poate data viitoare ai mai mult noroc.

Atunci am vrut să plec. Am făcut bagajul și am scris un bilet: „Nu mai pot.” Dar când am ieșit pe ușă, Radu m-a găsit pe scări și m-a rugat să rămân. — Fără tine nu sunt nimic, Ana…

Am rămas pentru el. Am început să lucrez la o grădiniță din oraș și să-mi fac prietene noi. Încet-încet, am început să mă regăsesc. Dar acasă totul era la fel.

Într-o seară geroasă de februarie, soacra a făcut un infarct. Am sunat la salvare și am stat lângă ea până dimineața. Când s-a trezit din anestezie, m-a prins de mână cu o forță neașteptată:

— Ana… dacă n-ai fi fost tu…

Apoi a început să plângă în hohote. Pentru prima dată am văzut-o slabă, speriată, omenească.

După externare, m-am ocupat de ea ca de propria mea mamă. I-am făcut ceaiuri, i-am citit din ziarul preferat, i-am adus poze cu nepoții Irinei și Alinei. Într-o zi, când îi pieptănam părul alb, a oftat:

— Știi… eu n-am avut niciodată o fată. Mereu mi-am dorit una.

Am simțit cum mi se rupe ceva în piept.

— Poate că ai avut… doar că n-ai văzut-o până acum.

A zâmbit trist și mi-a șoptit:

— Mulțumesc… fiica mea.

Cuvintele ei au fost ca o vindecare lentă după ani de răni ascunse. Nu s-a schimbat peste noapte — încă mai avea momente când mă privea critic sau îmi corecta gesturile — dar ceva s-a rupt în zidul dintre noi.

Acum, când scriu aceste rânduri și o aud pe doamna Stanciu strigându-mă din bucătărie: „Anaaa, vino să vezi ce-am pus la cuptor!”, simt că povestea mea nu e doar despre suferință sau compromisuri. E despre răbdare, iertare și puterea de a rămâne atunci când totul te împinge să fugi.

Mă întreb uneori: câți dintre noi renunțăm prea devreme? Câte relații s-ar vindeca dacă am avea curajul să rămânem puțin mai mult? Voi ce ați fi făcut în locul meu?