De ce ea, nu eu? Povestea unei iubiri sub umbra trecutului

— Nu așa făcea Adriana sarmalele, să știi, îmi spune doamna Elena, în timp ce mă privește peste ochelari, cu acea privire rece care mă face să mă simt ca o intrusă în propria mea casă. Mâinile îmi tremură pe lingura de lemn, iar mirosul de varză acră mi se pare brusc sufocant. Radu tace. Își toarnă vin în pahar și evită să mă privească.

— Poate că ar trebui să o întrebi pe Adriana rețeta, continuă ea, cu un zâmbet subțire.

Mă mușc de buze și încerc să nu răspund. Nu vreau să-i dau satisfacția unei replici acide. Dar în mine clocotește furia și neputința. De ce nu pot fi eu suficientă? De ce trebuie să trăiesc mereu în umbra unei alte femei?

Când am intrat în viața lui Radu, știam că are un trecut. Știam că fusese căsătorit cu Adriana, că avuseseră o poveste frumoasă, dar care s-a terminat brusc când ea a plecat în Italia, lăsându-l singur cu un copil mic și o mamă prea protectoare. Dar nu știam că trecutul lor va fi prezentul meu.

În fiecare zi, la fiecare pas, simt comparația. Când gătesc, când spăl rufe, când îl ajut pe Vlad la teme. „Adriana făcea altfel”, „Adriana avea mai multă răbdare”, „Adriana era mai atentă la detalii”. Numele ei e ca o umbră care planează peste tot ce fac.

Într-o seară, după ce Vlad adoarme, îl găsesc pe Radu în bucătărie, privind absent pe geam.

— Radu, te rog… Spune-mi ce fac greșit. De ce nu pot fi și eu… bună? Ca ea?

Se întoarce spre mine și oftează.

— Nu e vorba că nu ești bună. Doar că… mama s-a obișnuit cu Adriana. Și Vlad… încă îi e dor de ea.

— Dar tu? Tu ce simți?

Ezită. Îmi evită privirea.

— E greu să uiți zece ani din viață, Ana. Dar asta nu înseamnă că nu te iubesc.

Mă simt ca o piesă de mobilier mutată într-o cameră care nu-i aparține. Mă străduiesc să fiu prezentă, să aduc ceva din mine în casa asta, dar totul pare să respingă orice încercare de a construi ceva nou.

Într-o duminică dimineață, când încerc să-l ajut pe Vlad la matematică, el izbucnește:

— Nu așa mă ajuta mama! Ea știa să explice mai bine!

Îmi scapă creionul din mână și simt lacrimile cum îmi ard ochii.

— Îmi pare rău, Vlad… Poate vrei să-l întrebi pe tata?

Se ridică și pleacă fără un cuvânt. Mă simt mică și inutilă.

Seara, la cină, doamna Elena aduce vorba despre Adriana din nou:

— Am vorbit cu Adriana azi la telefon. E bine acolo, în Italia. Mi-a spus că îi e dor de Vlad și că poate vine de Sărbători.

Radu zâmbește nostalgic. Vlad tresare de bucurie. Eu mă simt invizibilă.

Într-o noapte, nu mai rezist și îi spun lui Radu:

— Nu mai pot trăi așa. Simt că nu sunt decât o umbră aici. Când ai de gând să mă vezi pe mine, nu doar pe Adriana?

Radu oftează adânc.

— Ana… E greu pentru toți. Mama nu se poate desprinde de trecut. Nici Vlad. Nici eu… Poate ar trebui să avem răbdare.

— Răbdare? Cât? Până când mă pierd de tot?

Trec zilele una după alta, toate la fel. Încerc să mă apropii de Vlad — îi cumpăr jucării, îl duc în parc, îi citesc povești — dar el tot la mama lui visează. Doamna Elena mă ignoră sau mă corectează la orice pas. Radu se afundă tot mai mult în muncă și tăcere.

Într-o zi, primesc un mesaj de la mama mea: „Ana, vino acasă câteva zile. Ai nevoie să respiri.”

Îmi fac bagajul fără să spun nimic nimănui. Plec dimineața devreme, lăsând doar un bilet: „Am nevoie de timp pentru mine.”

Ajunsă acasă la ai mei, mă privesc în oglindă și abia mă recunosc. Unde e fata veselă care visa la o familie? Unde e femeia care știa ce vrea?

Mama mă ia în brațe și plâng ca un copil.

— Ana, tu trebuie să fii tu însăți. Nu poți trăi viața altcuiva.

Stau câteva zile acasă și încerc să-mi adun gândurile. Primesc mesaje de la Radu: „Te rog să te întorci.” „Vlad întreabă de tine.” „Mama e supărată.”

Dar nimeni nu mă întreabă cum mă simt eu.

Când mă întorc acasă, găsesc casa tăcută. Doamna Elena nu-mi spune nimic. Vlad mă privește cu ochii mari și vine să mă îmbrățișeze timid.

— Mi-a fost dor de tine…

Îl strâng tare la piept și simt o speranță firavă.

Seara îl prind pe Radu singur în sufragerie.

— Radu… Dacă vrei ca lucrurile să meargă între noi, trebuie să mă vezi pe mine. Să mă accepți așa cum sunt. Nu pot fi Adriana și nici nu vreau.

Se uită lung la mine și pentru prima dată văd ezitare și teamă în ochii lui.

— Ai dreptate… Am greșit față de tine. Dar nu știu cum să schimb lucrurile cu mama…

— Atunci trebuie să alegi: vrei o viață cu mine sau cu fantoma trecutului?

Nu-mi răspunde atunci. Dar a doua zi dimineață îl aud spunându-i doamnei Elena:

— Mamă, Ana e soția mea acum. Te rog să o respecți.

Ea oftează și pleacă din cameră fără un cuvânt.

Nu știu dacă va fi vreodată ușor sau dacă voi fi vreodată acceptată cu adevărat. Dar știu că merit să fiu văzută pentru ceea ce sunt.

Oare câte femei trăiesc așa? Oare câți dintre noi ne pierdem identitatea încercând să fim ceea ce vor alții? Voi ați trecut prin ceva asemănător?