Ultimul Revelion împreună: Povestea unei despărțiri târzii

— Maria, eu mă duc la cimitir mâine dimineață. Să aprind o lumânare la ai mei. N-am mai fost de mult, zise Gheorghe, uitându-se peste ochelari, cu vocea aceea plată care mă făcea să simt că nu mai sunt decât o mobilă în casa asta.

Era 31 decembrie. Copiii ne-au lăsat câinele, pe Max, și au plecat la petrecere. Am rămas doar noi doi, ca în fiecare an de când s-au făcut mari. M-am uitat la Gheorghe și am simțit un gol în stomac. Nu pentru că mergea la cimitir, ci pentru că nu mai știam cine e omul din fața mea. Nu mai știam nici cine sunt eu.

— Poate merg și eu cu tine, am spus încet, dar el deja ieșise din bucătărie. Max s-a așezat la picioarele mele și m-a privit cu ochii lui mari, parcă întrebându-mă: „Tu ce faci acum?”

Am stat toată seara pe canapea, cu televizorul deschis pe un program de Revelion care nu mă interesa. Gheorghe a venit târziu, a mâncat în tăcere și s-a dus la culcare fără să spună „La mulți ani”. M-am uitat la ceas: era 00:03. Am deschis telefonul și am citit mesajele de la copii: „Să aveți un an bun! Vă iubim!”

M-am ridicat și am mers la fereastră. Afară se vedeau artificii peste blocuri. M-am gândit la anii când dansam în sufragerie, când râdeam și făceam planuri. Unde s-au dus toți acei ani? Când am devenit doi străini care împart aceeași casă?

A doua zi dimineață, Gheorghe a plecat devreme. M-am trezit singură, cu Max lângă mine. Am făcut cafeaua și am privit masa goală. Am început să plâng fără să știu exact de ce: de singurătate, de neputință, de dorul după ceva ce nu mai există.

Când s-a întors, Gheorghe a adus cu el miros de frig și tăcere. S-a așezat la masă și a început să răsfoiască ziarul.

— Gheorghe, trebuie să vorbim, am spus cu voce tremurată.

A ridicat privirea spre mine, mirat.

— Ce s-a întâmplat?

— Nu mai putem continua așa. Nu mai suntem o familie. Suntem doar doi oameni care trăiesc unul lângă altul. Eu nu mai pot.

A tăcut mult timp. Apoi a spus:

— Și ce vrei să facem? Să divorțăm la bătrânețe? Ce-or să zică copiii?

— Copiii sunt mari. Au viețile lor. Eu nu mai pot trăi așa. Nu vreau să mor simțindu-mă singură lângă tine.

A oftat adânc și a dat din cap.

— Și eu m-am gândit la asta… Dar mi-a fost frică să spun ceva. M-am obișnuit cu tăcerea ta, cu lipsa ta… Dar nu mai știu cum să fiu altfel.

Am început să plâng din nou. Gheorghe s-a ridicat și a venit lângă mine. M-a luat în brațe pentru prima dată după ani întregi.

— Îmi pare rău, Maria… Poate dacă am fi vorbit mai devreme…

— Poate… Dar acum e prea târziu?

— Nu știu…

Au trecut săptămâni în care am vorbit mai mult decât în ultimii zece ani. Am încercat să ne dăm o șansă, dar fiecare discuție scotea la iveală cât de departe ajunseserăm unul de celălalt. Copiii au aflat și au reacționat diferit: Ioana a plâns și m-a întrebat dacă nu putem încerca din nou; Vlad a spus că ne susține orice am decide.

Prietenii noștri au fost șocați. „Cum să divorțați acum? La vârsta asta? Ce rost are?” Dar nimeni nu știe cum e să te trezești în fiecare zi lângă cineva care nu te mai vede.

Am început să caut un apartament mic pentru mine. Gheorghe s-a înscris la un club de pensionari. Ne vedem uneori la cafea și vorbim despre copii sau despre Max.

Nu e ușor. Sunt zile când mă simt vinovată, când mă întreb dacă am făcut bine. Dar apoi mă gândesc că merit să fiu fericită, chiar și la 64 de ani.

Poate că nu există un moment potrivit pentru despărțire. Poate că uneori trebuie să ai curajul să alegi singurătatea în locul unei vieți trăite pe jumătate.

Mă uit acum pe fereastră și mă întreb: câți dintre noi trăim vieți care nu ne mai aparțin? Câți avem curajul să spunem „ajunge”, chiar dacă toți ceilalți cred că e prea târziu?