Când copiii îți întorc spatele: Povestea Anei din Ploiești

— Nu vreau să te mai aud, mamă! Lasă-mă în pace! — vocea lui Vlad a răsunat ca o palmă peste sufletul meu. Era a treia oară în acea săptămână când încercam să vorbesc cu el despre școală, despre cum se simte, despre orice. Dar ușa camerei lui s-a trântit cu o forță care mi-a tăiat respirația. M-am sprijinit de perete, încercând să-mi țin lacrimile în frâu, dar ele au început să curgă fără oprire.

Nu mi-am imaginat niciodată că voi ajunge aici. Mă numesc Ana, am 43 de ani și locuiesc în Ploiești. Am crescut într-o familie simplă, cu valori solide, unde mama și tata nu ridicau niciodată vocea unul la altul. Când l-am cunoscut pe Sorin, aveam 22 de ani și credeam că dragostea poate vindeca orice. Ne-am căsătorit repede, ne-am făcut un rost și am adus pe lume doi copii: Vlad și Irina.

Anii au trecut, iar Sorin s-a schimbat. La început erau doar glume răutăcioase la adresa mea, apoi reproșuri pentru orice: mâncarea nu era destul de bună, casa nu era destul de curată, eu nu eram destul de frumoasă. Apoi au apărut nopțile târzii la „serviciu”, mesajele ascunse pe telefon și parfumul străin pe hainele lui. Am încercat să mă mint că totul va fi bine, că trebuie să rămân pentru copii.

Într-o seară, după ce Vlad a venit acasă plângând pentru că tata îl certase fără motiv, am știut că nu mai pot. Am strâns curajul pe care nu credeam că-l am și i-am spus lui Sorin că vreau să divorțăm. A râs în fața mea: „Cine te crezi tu? Fără mine nu ești nimic!”

Divorțul a fost un coșmar. Sorin a știut exact unde să lovească: „Mama voastră vrea să ne despartă familia”, le spunea copiilor. „Ea nu se mai gândește la voi.” Irina avea doar 13 ani atunci, Vlad 16. Îi vedeam cum se uită la mine cu suspiciune, cum se retrag în camerele lor când încercam să vorbim.

— De ce ai făcut asta? — m-a întrebat Irina într-o seară, cu ochii roșii de plâns. — De ce nu puteai să suporți puțin? Toate mamele suportă!

Am simțit cum mi se rupe inima. Cum să-i explic unui copil că uneori dragostea doare? Că uneori trebuie să pleci ca să nu te pierzi pe tine?

Au trecut doi ani de atunci. Vlad aproape că nu-mi mai vorbește. Irina vine acasă doar când are nevoie de bani sau haine curate. În rest, tăcere. La școală, profesorii mă sună să-mi spună că Vlad lipsește tot mai des. Îl găsesc uneori în parc cu băieți dubioși, dar când încerc să-l aduc acasă, mă privește cu ură.

— Tu ai distrus totul! — îmi strigă. — Dacă nu plecai tu, eram o familie!

Nu știe nimeni cât am plâns nopțile, cât m-am rugat să găsesc o cale spre inimile lor. Am încercat terapie de familie, dar Sorin a refuzat să vină și copiii au tăcut tot timpul. Mama mea îmi spune mereu: „Lasă-i în pace, timpul le va arăta adevărul.” Dar timpul trece și rana se adâncește.

Într-o zi, am găsit o scrisoare mototolită sub patul Irinei. Era adresată unei prietene: „Nu știu dacă o mai iubesc pe mama. Parcă e altcineva acum. Tata zice că e egoistă.” Am plâns ore întregi după ce am citit-o.

Am început să scriu scrisori pentru copii, chiar dacă nu le dau niciodată. Le spun tot ce nu pot spune cu voce tare: cât îi iubesc, cât de mult mi-aș dori să mă ierte, cât de greu mi-a fost să aleg între mine și ei.

Într-o seară ploioasă, am găsit-o pe Irina în bucătărie, plângând în fața frigiderului gol.

— N-avem nimic bun în casă! — a izbucnit ea.

— Hai să mergem împreună la cumpărături — i-am spus blând.

M-a privit lung, apoi a dat din cap. În mașină a tăcut tot drumul. La supermarket, a ales singură fructe și dulciuri. La casă, am văzut-o cum își șterge ochii pe furiș.

— Îți e dor de tata? — am întrebat-o încet.

— Nu știu… Poate… Mi-e dor de cum era înainte.

Am simțit un firicel de speranță. Poate că nu e totul pierdut.

Dar Vlad… Vlad e ca un zid rece între noi. Într-o noapte l-am auzit vorbind la telefon:

— Nu-mi pasă dacă mama moare de inimă rea! S-a gândit ea la noi?

M-am prăbușit pe podea după ușă și am plâns până dimineața.

Uneori mă întreb dacă am făcut bine plecând. Dacă n-ar fi fost mai ușor să rămân și să mă prefac că totul e bine. Dar apoi îmi amintesc cum mă uitam în oglindă și nu mă mai recunoșteam.

Acum trăiesc cu speranța că într-o zi copiii mei vor înțelege că am ales viața — a mea și a lor — chiar dacă pentru ei pare trădare. Merg la serviciu, gătesc ciorbe simple și îi aștept acasă în fiecare seară.

Poate într-o zi vor vedea adevărul dincolo de minciunile spuse la nervi sau din răzbunare.

Mă întreb mereu: Oare cât timp trebuie să treacă până când copiii mei vor putea ierta? Oare există vreo cale sigură spre inima lor sau trebuie doar să continui să sper?