Între Două Focuri: Cum Am Găsit Puterea Să Aleg Când Familia Mea S-a Rupt

— Nu mai pot, Ilinca! Nu mai pot să trăiesc așa! vocea mamei răsuna ca un ecou spart în bucătăria noastră mică din Ploiești. Tata stătea cu pumnii strânși pe masă, privirea lui fixată în podea, ca și cum ar fi vrut să dispară. Eu, la cei șaisprezece ani ai mei, mă simțeam prinsă între două lumi care se prăbușeau una peste alta.

— Nu te gândi doar la tine, Livia! Și eu am obosit, dar nu fug! a răspuns tata, cu vocea lui groasă, tremurândă. Am simțit cum inima mi se strânge. M-am ridicat de la masă și am fugit în camera mea, trântind ușa. Am început să plâng în pernă, încercând să nu-i aud cum se ceartă din nou.

Așa a început vara în care copilăria mea s-a terminat. Până atunci, credeam că familia mea e ca toate celelalte: certuri mici, împăcări dulci, duminici la bunici. Dar în acea vară, totul s-a schimbat. Mama a început să doarmă pe canapea, tata venea tot mai târziu acasă, iar eu… eu mă simțeam invizibilă.

Într-o seară, după o ceartă mai aprinsă ca oricând, mama a intrat la mine în cameră. Avea ochii roșii și fața palidă.

— Ilinca, trebuie să vorbim serios. Eu și tata tău… nu mai putem continua așa. Ne despărțim. Dar trebuie să alegi cu cine vrei să rămâi.

Am simțit că mă sufoc. Cum să aleg? Cum să rup în două dragostea mea? Am început să tremur.

— Nu pot… Nu pot să aleg! am șoptit printre lacrimi.

Mama m-a strâns în brațe, dar brațele ei erau reci, ca și cum deja plecase cu jumătate de suflet. În noaptea aceea nu am dormit deloc. M-am rugat pentru prima dată cu adevărat:

„Doamne, dă-mi putere! Nu vreau să-i pierd pe niciunul!”

Zilele următoare au trecut ca prin ceață. Tata încerca să mă facă să râd, să-mi spună că totul va fi bine. Mama plângea pe ascuns și îmi punea hainele în valiză fără să spună nimic. Prietenele mele mă întrebau la telefon dacă sunt bine, dar nu aveam putere să le răspund sincer.

Într-o după-amiază, când soarele ardea nemilos peste blocurile gri, tata m-a luat deoparte.

— Ilinca, știu că e greu… Dar vreau să știi că orice ai alege, eu te voi iubi mereu. Nu te simți vinovată.

Am izbucnit în plâns.

— Dar tu? Tu cu cine o să rămâi?

A zâmbit trist:

— Eu am făcut alegerile mele. Acum e rândul tău.

M-am simțit trădată. De ce trebuie eu să port povara asta? De ce nu pot ei să fie adulți până la capăt?

În acele zile am început să merg la biserică singură. Preotul parohiei noastre, părintele Doru, m-a văzut plângând într-o strană și s-a așezat lângă mine.

— Ce te apasă, copila mea?

I-am spus totul. Nu știu cum am găsit curajul, dar am vorbit despre frică, furie și neputință.

— Ilinca, uneori viața ne pune la încercare tocmai ca să descoperim cine suntem cu adevărat. Nu există alegere fără durere. Dar Dumnezeu nu te lasă singură.

Am plecat de acolo cu inima puțin mai ușoară. În seara aceea am vorbit cu mama:

— Mamă… dacă plec cu tine la București, promiti că mă lași să-l văd pe tata când vreau?

A lăcrimat și m-a strâns tare la piept:

— Îți promit, puiule! N-aș putea trăi altfel…

Am decis să merg cu mama. Tata a plâns pentru prima dată în fața mea când i-am spus. M-a ținut în brațe mult timp și mi-a șoptit:

— Să nu uiți niciodată că ești lumina mea…

Mutarea la București a fost un coșmar la început. M-am simțit străină printre colegii noi de la liceu, iar mama era mereu obosită și nervoasă. Îmi era dor de tata, de camera mea veche, de mirosul de cafea dimineața.

Într-o zi, după o ceartă urâtă cu mama — pentru că nu voiam să ies cu ea la cumpărături — am fugit afară și m-am așezat pe o bancă în parc. Am sunat-o pe bunica din partea tatălui.

— Draga mea Ilinca… părinții tăi te iubesc fiecare cum știe el mai bine. Dar tu trebuie să te ierți pe tine însăți pentru alegerea făcută.

Am plâns iar. Dar ceva s-a schimbat în mine. Am început să scriu într-un jurnal tot ce simțeam: furie, dorință de a fugi înapoi la tata, vinovăție față de mama.

Cu timpul, am reușit să-mi fac prieteni noi și chiar să mă împac cu ideea că familia mea nu va mai fi niciodată ca înainte. Tata venea des la București; mergeam împreună la film sau la muzeu. Mama a început să zâmbească din nou și chiar a cunoscut pe cineva nou — pe domnul Mihai — care s-a purtat frumos cu mine încă de la început.

Dar rana alegerii nu s-a vindecat nici azi complet. Uneori mă întreb dacă am făcut bine sau dacă i-am rănit pe amândoi alegând doar unul dintre ei.

M-am întrebat adesea: oare câți copii din România trec prin asta? Oare câți dintre noi poartă povara alegerilor părinților lor?

Poate că nu există răspunsuri simple. Dar știu sigur că rugăciunea și iertarea — față de ei și față de mine însămi — m-au ajutat să merg mai departe.

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Cum găsiți puterea de a ierta atunci când viața vă pune între două focuri?