Când fiica mea mi-a cerut ajutorul, am simțit că mă prăbușesc

— Mamă, nu mai pot! Nu mai pot! — vocea Irinei răsuna disperată pe holul blocului, în timp ce bătea cu pumnii în ușă. Am deschis și am văzut-o: ochii roșii de plâns, părul ciufulit, iar în brațe ținea un bebeluș care plângea și el, parcă simțind toată durerea mamei lui. Am simțit cum mi se taie picioarele. Irina, fata mea care mereu spunea că nu vrea copii, care îmi repeta la fiecare Crăciun: „Mamă, eu nu sunt făcută pentru asta!”, stătea acum în fața mea, cerându-mi ajutorul.

— Intră, Irina, hai, liniștește-te… — am spus încercând să-mi ascund tremurul vocii. Am luat copilul din brațele ei și l-am strâns la piept. Mirosea a lapte și a teamă. Irina s-a prăbușit pe canapea și a început să plângă în hohote.

— Nu pot, mamă… Nu pot să fiu mamă! Nu știu ce să fac cu el… Simt că mă sufoc! — a izbucnit ea printre suspine.

M-am așezat lângă ea și i-am mângâiat părul. Mi-am amintit de nopțile când era mică și plângea din cauza coșmarurilor. Atunci știam ce să fac. Acum, nu mai știam nimic.

Irina a rămas însărcinată pe neașteptate. Tatăl copilului, Radu, a dispărut imediat ce a aflat vestea. „Nu sunt pregătit pentru asta”, i-a spus și s-a evaporat din viața ei. Irina a încercat să fie puternică, să demonstreze tuturor că poate. Dar după două luni de nesomn și singurătate, a cedat.

— Mamă, nu vreau să-l abandonez… Dar nici nu pot să-l iubesc cum ar trebui. Ce fel de mamă sunt eu? — mă întreba cu ochii goi.

Am simțit un nod în gât. Eu însămi nu fusesem o mamă perfectă. După ce soțul meu, Viorel, ne-a părăsit pentru alta când Irina avea doar 10 ani, am muncit zi și noapte ca să ne descurcăm. Am fost mereu obosită, mereu absentă. Poate de aceea Irina nu și-a dorit niciodată copii — pentru că a văzut cât de greu e să fii singură.

— Irina, nimeni nu știe cum să fie mamă. Nici eu n-am știut… Dar te-am iubit cum am putut — i-am spus încet.

A doua zi dimineață, am găsit-o pe Irina dormind pe canapea, cu ochii umflați de plâns. M-am uitat la nepoțelul meu, Vlad, care dormea liniștit în pătuțul improvizat dintr-o cutie de carton. Mi-am dat seama că trebuie să aleg: ori o ajut pe Irina să-și regăsească echilibrul, ori riscăm să pierdem tot ce mai avem ca familie.

În zilele următoare am încercat să preiau cât mai mult din grijile Irinei. Îi făceam baie lui Vlad, îi dădeam lapte cu biberonul și îi cântam încet la ureche. Irina stătea retrasă în camera ei, ieșind doar când era absolut necesar.

— Mamă, cred că am depresie… — mi-a spus într-o seară. — Mă simt ca o străină în propria mea viață.

Am încercat să o conving să meargă la psiholog. S-a opus la început: „Ce-o să zică lumea? Că sunt nebună?” Dar până la urmă a acceptat.

Într-o zi, sora mea, Mariana, a venit în vizită. Când a văzut situația din casă, a început să mă certe:

— Tu ai crescut-o prea slabă! De aia nu știe să se descurce! Eu pe copiii mei i-am învățat să fie tari!

— Mariana, fiecare copil e diferit… — am încercat eu să răspund.

— Nu! Tu ai greșit undeva! — a continuat ea cu voce ridicată.

Irina a auzit discuția și s-a retras din nou în cameră. M-am simțit vinovată. Poate chiar am greșit undeva…

Au trecut luni de zile până când Irina a început să zâmbească din nou. Ședințele la psiholog au ajutat-o să-și accepte sentimentele și limitele. Încet-încet, a început să se apropie de Vlad. Prima dată când l-a luat în brațe fără teamă am plâns amândouă.

— Mamă… cred că pot încerca. Nu promit nimic, dar vreau să încerc — mi-a spus într-o seară.

Am simțit atunci că tot sacrificiul meu nu fusese în zadar.

Dar încă mă întreb: oare câte mame trăiesc aceeași frică? Oare câți copii cresc cu sentimentul că nu sunt doriți? Și noi, bunicile — cât putem duce pe umeri fără să ne pierdem pe noi?

Poate că nu există răspunsuri simple. Dar știu sigur că dragostea nu e niciodată perfectă — dar e singurul lucru care ne poate salva.