Jurnalul pierdut: Secretele care au zguduit familia mea
— Nu pot să cred că ai scris așa ceva despre mine! — vocea mamei răsuna în bucătăria mică, printre aburii de cafea și mirosul de pâine prăjită. Tremuram cu jurnalul gol în mâini, coperțile lui albastre pătate de lacrimi vechi. Nu era jurnalul meu adevărat. Acela dispăruse acum două săptămâni, iar de atunci viața mea se transformase într-un coșmar pe care nu-l credeam posibil într-un orășel ca al nostru, la poalele dealurilor din Moldova.
Totul a început într-o dimineață de luni, când am găsit pe grupul de Facebook al liceului un fragment din jurnalul meu: „Uneori simt că nu aparțin acestei familii. Mama nu mă ascultă niciodată, iar tata pare mereu absent, chiar și când e acasă.” Semnat: Anonim. Dar era scrisul meu, gândurile mele, cuvintele mele. Am simțit cum mi se taie respirația. Într-o clipă, toți colegii știau ce simțeam eu cu adevărat despre familia mea. Într-o clipă, am devenit ținta privirilor curioase și a șoaptelor răutăcioase.
— Irina, ce-ai făcut? — m-a întrebat tata în seara aceea, cu voce joasă, aproape stinsă. Nu știam ce să-i răspund. Nu făcusem nimic altceva decât să fiu sinceră cu mine însămi, într-un jurnal pe care îl ascundeam sub salteaua patului. Dar cineva îl găsise. Cineva voia să mă pedepsească.
În zilele următoare, au apărut alte fragmente: despre cât de singură mă simțeam la școală, despre cât de mult mă durea să văd cum prietena mea cea mai bună, Oana, se îndepărta de mine pentru un băiat. Despre cât de mult îmi doream să fug din orașul nostru mic și sufocant. Fiecare postare era ca o lovitură în stomac. Mama plângea în fiecare seară, tata nu mai vorbea cu mine, iar fratele meu mai mic mă privea ca pe o străină.
La școală, colegii râdeau pe la colțuri. Oana nu mi-a mai răspuns la mesaje. Profesoara de română m-a chemat la sfârșitul orei:
— Irina, dacă ai nevoie să vorbești cu cineva…
Am dat din cap și am fugit pe holuri, cu lacrimile șiroind pe obraji. M-am ascuns în toaleta fetelor și am încercat să-mi adun gândurile. Cine putea fi atât de crud? Cine voia să mă distrugă?
Într-o seară, când mama încerca să mă facă să mănânc ceva, am izbucnit:
— De ce nu mă credeți? Nu eu am scris acele lucruri ca să le vadă toată lumea! Erau doar pentru mine!
— Dar le-ai gândit! — a țipat ea. — Cum poți spune că nu ne iubești?
— Nu am spus asta! Am spus doar că mă simt singură uneori…
— Și noi? Ce suntem noi pentru tine?
Am fugit din bucătărie și m-am trântit pe pat, cu fața în pernă. Simțeam că nimeni nu mă ascultă cu adevărat.
Într-o noapte, am primit un mesaj anonim: „Ți-ai pierdut jurnalul sau ți-ai pierdut sufletul?” Am simțit un fior rece pe șira spinării. Cineva se juca cu mine.
Am început să bănuiesc pe toată lumea: pe Oana, care era supărată pe mine; pe Vlad, colegul care râdea mereu de mine; chiar și pe fratele meu, care intrase de câteva ori în camera mea fără să bată la ușă. Dar nimeni nu părea capabil de atâta răutate.
Într-o zi, la școală, am găsit un bilet în ghiozdan: „Dacă vrei să-ți recuperezi jurnalul, vino diseară la vechea gară.” Am stat ore întregi uitându-mă la bilet. Seara, am ieșit tiptil din casă și am mers spre gară, cu inima bătând nebunește.
Acolo m-a așteptat Mara, colega mea de bancă din generală. Nu mai vorbisem de luni bune.
— De ce? — am întrebat-o printre lacrimi.
— Pentru că tu ai totul și nu vezi! — a izbucnit ea. — Părinți care te iubesc, note bune… Eu nu am nimic! Nimeni nu mă vede! Am vrut doar să simți cum e să fii invizibilă…
Am rămas fără cuvinte. Mara plângea și ea acum.
— Îmi pare rău… — a șoptit ea și mi-a întins jurnalul.
Am luat jurnalul cu mâinile tremurânde. Nu știam dacă s-o iert sau s-o urăsc.
Când am ajuns acasă, mama m-a îmbrățișat fără să spună nimic. Tata a venit după câteva minute și s-a așezat lângă mine pe pat.
— Poate că ar trebui să vorbim mai mult unii cu alții… — a spus el încet.
Am dat din cap și am început să plâng din nou. Pentru prima dată după mult timp, m-am simțit auzită.
A doua zi la școală, Mara a venit la mine în pauză.
— Poți să mă ierți?
— Nu știu… Dar pot încerca.
Acum, când mă uit în urmă la tot ce s-a întâmplat, mă întreb: cât de fragile sunt granițele dintre noi? Cât de ușor putem răni sau fi răniți atunci când ne deschidem sufletul? Poate că adevărul doare uneori, dar oare nu e singura cale spre vindecare?