Între două lumi: când soacra devine a doua mamă sau cel mai mare coșmar

— Nu mai pot, Mihai! Nu mai pot! am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, încercând să-mi stăpânesc lacrimile.

Mihai, soțul meu, s-a uitat la mine cu ochii mari, obosiți. Era trecut de ora zece, iar din sufragerie se auzea televizorul dat tare. Mama lui, doamna Viorica, se uita la serialul preferat, fără să-i pese că fetița noastră, Ilinca, încerca să adoarmă în camera de lângă.

— Ce vrei să fac? E mama mea, nu pot s-o dau afară! a răspuns el, apăsat.

Așa a început totul. Sau poate totul începuse cu mult înainte, când doamna Viorica rămăsese văduvă și Mihai simțise că trebuie să aibă grijă de ea. Eu am încercat să fiu înțelegătoare. Am zis că e normal să ne ajutăm părinții. Dar nu m-am gândit niciodată că va trebui să-mi împart casa, viața și liniștea cu ea.

Prima zi în care a venit cu valiza mare, plină de haine și cu o privire tristă dar hotărâtă, mi-a dat fiori. A intrat direct în bucătărie și a început să mute borcanele mele de condimente, să reorganizeze rafturile și să spună cât de dezordonată sunt. Am zâmbit forțat și am încercat să glumesc:

— Doamnă Viorica, fiecare are stilul lui… Eu așa mă descurc.

— Lasă, mamă, că te învăț eu cum e mai bine! mi-a răspuns ea, fără urmă de răutate, dar cu acea superioritate pe care doar o soacră o poate avea.

Zilele au trecut greu. Fiecare gest al meu era analizat. Dacă găteam ciorbă de perișoare, nu era ca la ea acasă. Dacă spălam rufele, nu le puneam corect la uscat. Dacă îi cumpăram Ilincăi o rochiță nouă, era prea scurtă sau prea colorată.

Cel mai greu mi-a fost când am simțit că Mihai începe să se schimbe. Îl vedeam cum se uită la mine cu reproș când mă plângeam de ceva. Într-o seară, după ce Ilinca adormise cu greu din cauza zgomotului din sufragerie, i-am spus:

— Mihai, nu mai pot. Simt că nu mai am loc în casa mea.

El a oftat adânc:

— E mama… Ce vrei să fac? S-o las pe drumuri?

— Nu vreau asta! Dar nici nu vreau să mă simt străină în propria casă!

A doua zi dimineață, doamna Viorica m-a surprins plângând în bucătărie. M-a privit lung și mi-a spus:

— Știu că nu mă vrei aici. Dar eu n-am unde să mă duc. Și Mihai e tot ce mi-a rămas.

Am simțit un nod în gât. Nu voiam să fiu omul rău din poveste. Dar nici nu puteam trăi așa. Am încercat să vorbesc cu ea:

— Doamnă Viorica, poate găsim o soluție… Poate vă ajutăm să vă luați o garsonieră aproape de noi?

S-a înfuriat:

— Să mă aruncați ca pe un câine bătrân! Asta vreți!

Mihai a intrat exact atunci și m-a privit ca și cum eu aș fi fost vinovată pentru tot.

Au urmat zile tensionate. Vorbeam puțin și doar despre lucruri practice: ce mâncăm, cine duce gunoiul, cine ia copilul de la grădiniță. Ilinca simțea tensiunea și devenise mai retrasă.

Într-o seară, am găsit-o pe Ilinca plângând sub pătură.

— Mami, de ce țipă bunica la tine?

M-am prăbușit lângă ea și am plâns împreună. Atunci am știut că trebuie să fac ceva.

Am vorbit cu Mihai din nou. I-am spus că nu mai pot continua așa. Că familia noastră se destramă sub presiunea asta. Că Ilinca suferă.

— Și ce vrei să fac? S-o dau afară? S-o trimit la azil?

— Nu! Dar hai să găsim o soluție împreună! Să-i luăm o garsonieră aproape de noi! S-o ajutăm să-și facă un rost!

A urmat cea mai grea discuție din viața noastră. Doamna Viorica s-a simțit trădată. Mihai era prins între două femei pe care le iubea diferit dar la fel de mult.

În cele din urmă, după multe certuri și lacrimi, am reușit să o convingem pe doamna Viorica să accepte o garsonieră la două străzi distanță. Am mobilat-o împreună și am vizitat-o zilnic la început.

Relația noastră nu a mai fost niciodată la fel. Încercăm să ne regăsim echilibrul, dar uneori mă întreb dacă nu am pierdut ceva pe drum — poate încrederea lui Mihai sau liniștea mea interioară.

Mă uit la Ilinca și mă întreb: oare am făcut bine? Oare familia înseamnă mereu sacrificiu? Sau există o cale prin care toți putem fi fericiți fără să ne pierdem pe noi înșine?