Plastenicul spart și minciunile care ne-au dezbinat: Povestea unei veri care a schimbat totul

— Ce-ai făcut, Ilinca?! Ți-ai ieșit din minți? — vocea tatălui meu răsuna ca un tunet peste curtea plină de cioburi. M-am oprit în prag, cu inima bătându-mi nebunește. Plastenicul cel nou, mândria mamei, era făcut zob. Sticla era împrăștiată peste roșiile abia înflorite, iar mama plângea cu capul în mâini.

— Nu eu! Jur că nu eu! — am strigat, dar nimeni nu părea să mă audă. În colțul gardului, vecina noastră, tanti Viorica, se uita cu coada ochiului și șoptea ceva către fiica ei, Ramona. Am simțit cum sângele mi se urcă la cap. Știam că nu eu am spart plastenicul, dar cineva trebuia să fie vinovat.

În satul nostru din Bărăgan, zvonurile se răspândesc mai repede decât vântul printre lanurile de grâu. În aceeași după-amiază, la magazinul din centru, deja se spunea că Ilinca a făcut scandal și a spart plastenicul din gelozie, că l-ar fi prins pe fratele ei, Paul, cu Ramona la ceas de seară. Mama nu mai vorbea cu mine decât monosilabic, iar tata își aprindea țigară după țigară pe prispă.

Într-o seară, când am ieșit să dau apă la găini, am auzit voci în șoaptă după gardul viu:

— Ți-am zis eu că fata asta e cu capsa pusă. De când s-a întors de la liceu din oraș, numai necazuri aduce, îi spunea Viorica soțului ei.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu era prima dată când tanti Viorica încerca să bage zâzanie între noi și familia lor. De când Paul și Ramona se priveau altfel, parcă tot satul stătea cu ochii pe noi.

În zilele următoare, tata a început să-l privească pe Paul cu suspiciune. L-a prins într-o seară vorbind cu Ramona la poartă și i-a tras o palmă zdravănă:

— Să nu te mai prind cu fata aia! Ne facem de râs în tot satul!

Paul a fugit în grădină și nu s-a mai întors acasă până dimineața. Mama plângea în fiecare seară și mă acuza pe mine că am adus blestemul peste casă.

— Dacă nu te-ai fi băgat tu unde nu-ți fierbe oala…

Dar eu știam adevărul: în noaptea aceea când s-a spart plastenicul, eu eram la bunica, la marginea satului. Cineva mințea. Dar cine? Și de ce?

Am început să caut răspunsuri. Am întrebat-o pe Ramona dacă știe ceva. A ridicat din umeri și mi-a spus:

— Ilinca, eu nu vreau decât să fiu cu Paul. Dar mama… mama zice că familia voastră nu e de nasul nostru.

Într-o zi, am găsit un bilețel mototolit lângă gard: „Să nu te mai apropii de Paul! O să regreți!” Scrisul era tremurat, dar l-am recunoscut: era al lui Viorica. Am simțit cum mi se face rău. Totul era o înscenare ca să ne despartă familiile.

În acea seară, am adunat curaj și m-am dus la părinți:

— Nu eu am spart plastenicul! Cineva vrea să ne facă rău. Uitați!

Le-am arătat biletul. Tata s-a uitat lung la mine, apoi la mama.

— Ce-i asta? — a întrebat el încet.

— E scrisul Vioricăi… — am șoptit.

Mama a început să tremure:

— Doamne ferește…

Tata a ieșit val-vârtej din casă și s-a dus direct la poarta Vioricăi. S-au auzit țipete și vorbe grele:

— De ce ne vrei răul? Ce ai cu copiii mei?

Viorica s-a apărat:

— Mințiți! Eu n-am scris nimic! Fata voastră e o mincinoasă!

Satul s-a împărțit în două tabere: unii credeau că noi suntem victimele bârfei, alții că Paul și Ramona au făcut vreo prostie și acum încercăm să ascundem rușinea.

În tot acest timp, Paul și Ramona sufereau cel mai mult. Se întâlneau pe ascuns la marginea pădurii și visau la o viață împreună departe de sat.

Într-o noapte, Paul a venit acasă plângând:

— Nu mai pot! Ori plecăm împreună, ori mă las păgubaș!

Mama l-a îmbrățișat pentru prima dată după multe zile:

— Nu pleca, mamă… O să găsim o cale.

Dar satul nu uită ușor. La biserică, femeile șușoteau pe la colțuri:

— Ați auzit? Fata lui Ion a spart plastenicul ca să-i despartă pe Paul și Ramona…

Am simțit că mă sufoc sub povara minciunilor. Într-o zi, am mers la Viorica și i-am spus drept în față:

— De ce ne urăști atât? Ce ai de câștigat dacă ne vezi distruși?

A tăcut o clipă, apoi a izbucnit:

— Pentru că voi aveți tot! Pământ bun, copii cuminți… Eu n-am avut niciodată noroc! Dacă fata mea rămâne singură, măcar să nu fiți voi fericiți!

Am plecat plângând acasă. În acea vară, Paul și Ramona au fugit împreună la oraș. Noi am rămas cu plastenicul spart și cu sufletele zdrobite.

Au trecut ani de atunci. Satul încă mai vorbește despre vara aceea blestemată. Eu încă mă întreb: oare fericirea noastră trebuie să fie clădită pe nefericirea altora? Sau poate că uneori orgoliul și invidia sunt cele care ne despart cel mai tare?

Poate că dacă am fi avut mai mult curaj să spunem adevărul din prima zi… Dar cine are curaj într-un sat mic unde fiecare vorbă doare ca o rană?

Oare cât valorează liniștea unei familii atunci când toți ceilalți vor să ți-o ia? Ați trecut vreodată printr-o astfel de încercare? Ce ați fi făcut voi în locul meu?