Umbra sub acoperișul de azbociment: Povestea unei familii care aproape m-a frânt

— Dorina, iar ai spart cana aia veche? Ce-ai cu lucrurile mele? — vocea mamei răsună ca un tunet în bucătăria mică, cu pereții îngălbeniți de timp și fum de țigară. Mâinile îmi tremurau, iar cioburile reci se lipeau de pielea mea ca niște amintiri pe care nu le puteam arunca la gunoi. Aveam șaisprezece ani și deja știam că acasă nu e niciodată liniște, doar o pauză între două furtuni.

Tata, Ion, stătea la masă cu privirea pierdută în paharul cu țuică. Nu spunea nimic. Nu spunea niciodată nimic. Doar oftatul lui greu umplea camera, ca un blestem mut. Fratele meu mai mic, Radu, se ascundea după ușa de la cămară, cu ochii mari și umezi. Știa că dacă nu mă găseau pe mine vinovată, urma el.

Așa a fost mereu la noi: cineva trebuia să fie vinovat. Mama, Mariana, avea mereu nevoie de un țap ispășitor pentru nefericirea ei. Tata era prea obosit să-i țină piept, iar Radu era prea mic. Eu eram destul de mare să încasez totul.

— Nu mai plânge, Dorina! Numai plânsul știi! — strigă mama și trântește cana rămasă pe masă. — Dacă ai fi fost mai atentă… dacă ai fi fost băiat…

M-am obișnuit cu vorbele astea. Le-am auzit de atâtea ori încât le simțeam ca pe niște pietre în buzunar: mă trăgeau mereu în jos. Dar în ziua aceea, ceva s-a rupt în mine. Am fugit afară, sub acoperișul de azbociment care trosnea la fiecare ploaie, și am urlat în tăcere. M-am întrebat: oare chiar sunt eu problema?

Anii au trecut greu. Tata a început să lipsească tot mai des de acasă. Spunea că are de lucru la combinat, dar toată lumea știa că se oprea la birtul din colț. Mama devenea tot mai acră, iar Radu tot mai tăcut. Eu? Eu am început să scriu într-un caiet vechi tot ce nu puteam spune cu voce tare.

Într-o seară de toamnă, când vântul bătea atât de tare încât părea că vrea să smulgă acoperișul casei, am auzit-o pe mama vorbind la telefon. Nu știa că sunt trează.

— Nu mai pot cu fata asta… Dacă ar fi fost a ta, poate era altfel…

Am simțit cum mi se taie respirația. Cine era la celălalt capăt al firului? Ce voia să spună mama? Am stat nemișcată, ascultând cum vocea ei se frânge între suspine și reproșuri. Atunci am înțeles: nu eram doar țapul ispășitor al familiei, ci și secretul ei rușinos.

A doua zi am încercat să-l întreb pe tata ceva despre trecutul lor. S-a uitat la mine lung și a spus doar atât:

— Sunt lucruri pe care e mai bine să nu le știi, Dorina.

Dar eu trebuia să știu. Am început să caut prin sertare, prin cutii vechi din pod. Am găsit scrisori prăfuite, fotografii tăiate la colțuri, nume necunoscute scrise pe spatele lor: „Pentru tine, Mariana – cu dragoste, Emil”. Cine era Emil?

Într-o zi, când mama era plecată la piață și tata dormea dus după o noapte lungă, am deschis o cutie veche de pantofi ascunsă sub patul părinților. În ea erau scrisori de dragoste între mama și un bărbat pe care nu-l cunoșteam. Am citit până când ochii mi s-au umplut de lacrimi și mâinile mi-au amorțit.

Când mama s-a întors acasă și m-a găsit cu scrisorile în brațe, a izbucnit:

— Ce cauți acolo? De ce nu poți să lași trecutul în pace?

— Cine e Emil? — am întrebat eu cu vocea tremurândă.

S-a prăbușit pe scaun și a început să plângă ca un copil speriat.

— Emil a fost prima mea iubire… înainte să-l cunosc pe tatăl tău… Dar n-a vrut să-și asume nimic când am rămas însărcinată cu tine. Ion m-a luat de nevastă ca să nu rămân singură și să nu râdă satul de mine…

Am simțit cum lumea mea se prăbușește. Tata nu era tatăl meu? Toți anii aceia de tăcere și răceală aveau acum un sens crud.

— Și el știe? — am întrebat privind-o drept în ochi.

— Știe… dar n-a vrut niciodată să vorbească despre asta.

Am ieșit din casă fără să mă uit înapoi. Am mers pe uliță până la capătul satului, unde câmpul se întindea pustiu sub cerul cenușiu. Am urlat din nou, dar de data asta nu mai era tăcere: era furie, era durere, era dorința de a rupe lanțurile care mă țineau captivă într-o familie care nu mă voia cu adevărat.

În lunile care au urmat, am început să mă schimb. Am vorbit cu Radu despre tot ce aflasem. El m-a privit speriat:

— Dar eu… eu sunt copilul lor?

— Da, tu ești… Tu ești fratele meu și atât contează.

Am încercat să-l protejez cât am putut de certurile părinților noștri. Am început să muncesc după școală ca să strâng bani pentru facultate – singura mea șansă de a pleca din casa aceea sufocantă.

Într-o zi, tata m-a oprit la poartă:

— Dorina… poate n-am fost cel mai bun tată… dar te-am crescut cum am știut eu mai bine.

L-am privit lung. În ochii lui obosiți am văzut pentru prima dată regretul adevărat.

— Știu… dar uneori nu e destul doar să fii prezent… Trebuie să fii acolo cu sufletul.

Am plecat la facultate la București cu inima frântă dar hotărâtă să-mi construiesc propria viață. Am tăiat legătura cu mama pentru o vreme – aveam nevoie să respir fără vina și rușinea ei pe umeri.

Anii au trecut și am început să-i iert încet-încet pe toți: pe mama pentru slăbiciunile ei, pe tata pentru tăcerile lui, pe mine pentru că am crezut atâta timp că nu merit iubire.

Astăzi sunt adult și încă port în mine urmele acelei copilării sub acoperișul de azbociment. Dar nu mă mai ascund în umbră. Povestea mea e a multora dintre noi – copii crescuți în familii unde iubirea e condiționată sau ascunsă după ziduri groase de minciuni.

Mă întreb uneori: câți dintre noi tragem după noi umbrele trecutului fără să știm? Câți avem curajul să ieșim din ele și să ne spunem povestea?