Ani de sacrificiu: Am muncit o viață în străinătate pentru copiii mei, dar acum nu mai am loc în casele lor

— Nu mai pot, Maria! Nu mai pot să stau nici măcar o zi aici! Am muncit ca un câine douăzeci și cinci de ani în Italia, am trimis bani lună de lună, am cumpărat casele astea pentru voi, iar acum mă simt ca un musafir nepoftit în propria mea familie!

Vocea mi-a tremurat când am spus asta. Maria, fata mea cea mare, s-a uitat la mine cu ochii goi, fără să clipească. Era seară târziu, iar lumina slabă din bucătărie făcea umbre ciudate pe pereți. În camera cealaltă, băiatul ei se juca pe tabletă, neatent la drama care se desfășura la doar câțiva pași.

— Tata, nu e vorba că nu te vrem aici, dar… știi și tu că nu mai e ca înainte. Avem și noi viața noastră. Și… sincer, e greu să ne adaptăm cu tine aici tot timpul.

M-am ridicat încet de pe scaun. Mâinile îmi tremurau. Am privit-o lung pe Maria. Era atât de diferită de fetița care plângea după mine când plecam la muncă în străinătate. Atunci îmi promiteam că totul va merita: sacrificiul, dorul, singurătatea. Că într-o zi voi fi din nou împreună cu copiii mei și vom fi fericiți.

Dar realitatea era alta. După ce am ieșit la pensie și m-am întors acasă, am descoperit că nu mai era loc pentru mine nicăieri. Casa Mariei era plină de reguli noi: să nu fac zgomot dimineața, să nu gătesc ce-mi place mie că miroase prea tare, să nu mă uit la televizor prea tare seara. La început am încercat să mă adaptez. Dar fiecare zi era o luptă surdă.

Am încercat și la Radu, băiatul meu mijlociu. El locuia într-un apartament modern, pe care tot eu îl cumpărasem cu banii trimiși din Italia. M-a primit cu un zâmbet forțat.

— Tata, stai cât vrei tu… dar să știi că eu lucrez mult și n-am timp să stau de vorbă. Și… să nu te superi dacă prietena mea vine des pe aici.

După două săptămâni în care m-am simțit ca o mobilă mutată dintr-o cameră în alta, am plecat și de la el. M-am dus la Andreea, mezina mea. Ea părea cea mai apropiată sufletește de mine.

— Tata, știi că te iubesc, dar… soțul meu nu prea e de acord să stai cu noi pe termen lung. Avem și noi problemele noastre… poate ar trebui să-ți cauți ceva al tău.

M-am simțit ca un copil orfan, aruncat dintr-o casă în alta. În fiecare loc unde mergeam, simțeam priviri piezișe, discuții șoptite după uși închise și o răceală care mă durea mai tare decât orice dor trăit în anii mei de pribegie.

Într-o seară ploioasă de noiembrie, am ieșit pe bancă în fața blocului Mariei. M-am uitat la ferestrele luminate și m-am întrebat unde greșisem. O bătrână s-a apropiat încet de mine.

— Dumneata ești tatăl Mariei? Am auzit că ai venit din Italia…

Am dat din cap.

— Să știi că nu ești singurul… Mulți ca tine s-au întors și nu-și mai găsesc locul. Copiii s-au schimbat. Nu mai e ca pe vremuri…

Am oftat adânc.

— Am muncit toată viața pentru ei… Am crezut că o să fim din nou o familie.

— Și eu am crezut la fel… Dar uite-mă singură într-o garsonieră, cu copiii la două blocuri distanță care mă vizitează doar de Paște și Crăciun.

Am simțit un nod în gât. Mi-am adus aminte de serile lungi din Italia când lucram la curățenie într-un hotel din Roma. Mâinile-mi erau crăpate de la detergenți ieftini, spatele mă durea mereu. Dar visam mereu la ziua când mă voi întoarce acasă și voi fi din nou „mama” sau „tata” pentru copiii mei.

În schimb, acasă nu mai era acasă. Copiii mei aveau alte vieți, alte priorități. Eu eram doar un bătrân obosit care le amintea de sacrificiile făcute pentru ei — sacrificii pe care ei nu le ceruseră niciodată direct.

Într-o zi am decis să-mi caut o garsonieră mică la marginea orașului. Am vândut o parte din lucrurile adunate prin casele copiilor — tablouri vechi cu poze de familie, câteva haine groase și o cutie cu scrisori trimise din Italia. Nimeni nu le-a vrut.

Înainte să plec definitiv din casa Mariei, am încercat încă o dată să vorbesc cu ea:

— Maria, tu chiar nu vezi cât sufăr? Nu simți că mi-ai întors spatele?

Ea a ridicat din umeri:

— Tata… lumea s-a schimbat. Și noi ne-am schimbat. Poate ai stat prea mult plecat…

Am plecat fără să spun nimic. În garsoniera mea micuță, serile sunt tăcute și reci. Uneori mă uit la pozele copiilor mei și mă întreb dacă am făcut bine sau rău alegând să muncesc atât de mult pentru ei și atât de puțin pentru mine.

Poate că sacrificiul meu a fost inutil? Poate că dragostea nu se măsoară în case sau bani trimiși acasă? Sau poate că generația lor pur și simplu nu mai știe ce înseamnă „acasă”? Ce credeți voi — merită sacrificiul dacă la final rămâi singur?