Am dat casa mea prietenilor — azi regret mai mult ca niciodată

— Nu pot să cred că ai făcut asta, Maria! Cum ai putut să fii atât de naivă? vocea mamei răsuna în mintea mea, chiar dacă eram singură în apartamentul gol, cu pereții scorojiți și mirosul greu de mucegai care părea să nu mai plece niciodată. Mă uitam la urmele de pe parchet, la tapetul rupt și la mobila zgâriată, încercând să-mi amintesc cum arăta casa mea înainte ca Irina și Vlad să o transforme într-un coșmar.

Totul a început într-o seară de noiembrie, când Irina m-a sunat plângând. — Maria, nu mai avem unde să stăm. Proprietarul ne-a dat afară, Vlad și-a pierdut jobul, iar eu nu mai pot suporta presiunea asta. Te rog, ajută-ne! Știam că apartamentul meu din cartierul Titan stătea gol de câteva luni, de când mă mutasem cu chirie mai aproape de serviciu. Nu am stat pe gânduri. — Cheile sunt la mine, veniți mâine să le luați. Nu vă faceți griji pentru chirie până vă puneți pe picioare.

Mama a aflat abia după ce totul era deja aranjat. — Maria, nu-i cunoști atât de bine pe oamenii ăștia. Prietenia e una, dar casa e casa ta! Am râs atunci, convinsă că exagerează. Irina era prietena mea din liceu, iar Vlad fusese mereu un tip serios. Ce rău putea să se întâmple?

Primele luni au fost liniștite. Irina îmi trimitea mesaje din când în când: „Mulțumim încă o dată! Ești un înger!” sau „Când ai timp, hai la o cafea la noi.” Dar mereu găseam scuze să nu merg — eram ocupată cu munca, cu viața mea nouă. Apoi mesajele au început să se rărească. După jumătate de an, am început să primesc notificări de la asociația de proprietari: restanțe la întreținere, reclamații pentru zgomot.

Am sunat-o pe Irina. — Ce se întâmplă? De ce nu plătiți întreținerea?

— Maria, îmi pare rău, Vlad încă nu și-a găsit ceva stabil… Dar rezolvăm noi.

Am încercat să fiu înțelegătoare. Dar apoi vecina de la trei m-a sunat: — Domnișoară Maria, nu vreau să mă bag, dar apartamentul dumneavoastră… Nu știu ce petreceri fac oamenii ăia acolo, dar e scandal noaptea de noapte! Și miroase a fum pe scară.

M-am dus într-o sâmbătă dimineață fără să anunț. Am bătut la ușă și mi-a deschis Vlad, cu ochii umflați și tricoul murdar. În spatele lui am văzut pahare goale, pungi de chipsuri și o canapea plină de pete.

— Maria! Ce surpriză… Nu te așteptam.

— Nici eu nu mă așteptam să găsesc casa așa! Am intrat fără să aștept invitația. Irina era pe balcon, fuma nervos.

— Ce s-a întâmplat cu voi? De ce arată totul așa?

Irina a ridicat din umeri: — E greu, Maria. Ne-ai ajutat mult, dar… viața nu e ușoară.

— Asta nu e o scuză să distrugeți ce nu e al vostru!

Am plecat plângând. În acea seară am vorbit cu tata la telefon. — Trebuie să-i dai afară, fata mea. Oamenii ăștia nu-ți sunt prieteni.

Dar cum să fac asta? Cum să-i dau afară pe cei pe care i-am considerat familie?

Am încercat să le dau timp. Le-am propus să ne întâlnim și să discutăm civilizat. — Vreau doar să aveți grijă de casă ca și cum ar fi a voastră.

— Maria, chiar nu vezi cât ne-ai ajutat? De ce ne faci morală acum? Vlad ridica vocea pentru prima dată la mine.

— Pentru că mi-e frică! Pentru că simt că pierd tot ce am construit!

Au trecut încă două luni până când am primit un telefon de la administrator: — Domnișoară Maria, trebuie să veniți urgent. S-a spart o țeavă la dumneavoastră și curge apă la vecini.

Când am ajuns acolo, apartamentul era aproape gol. Irina și Vlad dispăruseră peste noapte, lăsând în urmă doar mizerie și datorii. Pereții erau plini de mucegai, mobila stricată, iar vecinii mă priveau cu reproș.

Am stat ore întregi pe podea, printre cutii goale și haine uitate, încercând să-mi adun gândurile. M-am simțit trădată ca niciodată. Prietenia noastră s-a sfârșit fără explicații, fără scuze.

Mama avea dreptate: — Nu toți oamenii merită încrederea ta oarbă.

Dar cum poți trăi fără să ai încredere? Cum poți ajuta fără teamă? M-am întrebat zile întregi dacă vina e a mea sau a lor. Dacă generozitatea e doar naivitate într-o lume în care fiecare trage pentru el.

Acum încerc să repar ce s-a stricat — nu doar pereții casei mele, ci și încrederea în oameni. Dar uneori mă trezesc noaptea și mă întreb: oare am făcut bine că am ajutat? Sau am pierdut totul pentru că am crezut prea mult în prietenie?

Poate că nu există răspunsuri simple. Poate că fiecare dintre noi trebuie să-și găsească propriul echilibru între inimă și rațiune.

Mă uit la casa mea și mă întreb: dacă ați fi fost în locul meu, ați mai avea curajul să ajutați din nou?