În umbra soacrei: Povestea unei femei dintr-un bloc din București

— Irina, iar ai pus prea multă sare în ciorbă! Nu ți-am spus de atâtea ori că Vlad nu suportă mâncarea sărată?

Vocea Elenei răsună ca un ciocan în bucătăria îngustă, printre aburii care se ridică din oala de pe aragaz. Mă opresc din amestecat și simt cum obrajii mi se înroșesc. Vlad, ca de obicei, tace și se uită în telefon, prefăcându-se că nu aude. Mă simt singură, deși suntem trei într-un spațiu atât de mic încât uneori am impresia că nu pot respira.

Așa începe fiecare seară în apartamentul nostru de două camere din Drumul Taberei. De când m-am mutat aici, la scurt timp după nuntă, am simțit că nu mai am locul meu. Elena, soacra mea, e stăpâna casei. Totul trebuie să fie așa cum vrea ea: ce mâncăm, la ce oră ne culcăm, chiar și cum ne aranjăm hainele în dulap. La început am crezut că e doar o perioadă de adaptare, dar au trecut trei ani și nimic nu s-a schimbat.

— Lasă, mamă, nu mai fi așa cu Irina, încercă Vlad timid într-o seară.
— Dacă nu mă ascultați, o să vă pară rău! Eu știu cel mai bine ce e bine pentru voi!

M-am uitat la el cu speranță, dar privirea lui s-a pierdut repede în ecranul televizorului. Am simțit cum o lacrimă îmi alunecă pe obraz. Nu pentru că m-a certat Elena, ci pentru că Vlad nu a avut curajul să mă apere.

Într-o zi de duminică, când ploua mărunt și orașul părea mai gri ca niciodată, am ieșit pe balconul mic să iau o gură de aer. Am privit blocurile din jur, toate la fel de triste și tăcute ca al nostru. Mi-am amintit de copilăria mea la țară, unde mama mă lăsa să fac ce vreau în grădină și râdeam fără griji. Acum râsul meu se ascunde undeva adânc, sub straturi de tăcere și frustrare.

— Irina, vino repede! S-a stricat mașina de spălat! — strigă Elena din baie.

M-am dus fără tragere de inimă. În timp ce încercam să repar filtrul, Elena bombănea:
— Dacă ai fi fost mai atentă cu hainele, nu s-ar fi întâmplat asta!

Nu era prima dată când mă acuza pe nedrept. De fiecare dată simțeam cum ceva se rupe în mine. Dar tăceam. Pentru Vlad. Pentru liniște. Pentru că nu voiam scandal.

Seara aceea a fost diferită. După ce Elena s-a retras în camera ei să se uite la seriale turcești, Vlad a venit la mine în bucătărie.
— Irina… știu că nu-ți e ușor. Dar ce vrei să fac? N-avem bani să ne mutăm…

L-am privit lung. Îl iubeam, dar simțeam că mă sufoc. I-am spus încet:
— Vreau doar să simt că sunt acasă la mine. Că am dreptul să greșesc fără să fiu certată ca un copil.

A dat din umeri și a ieșit fără să spună nimic. Am rămas singură cu gândurile mele.

Într-o zi am primit un telefon de la mama:
— Irina, tu ești bine? Te aud mereu tristă…

Am izbucnit în plâns. I-am spus totul: cum Elena controlează totul, cum Vlad nu mă apără, cum mă simt invizibilă.
— Fata mea, dacă nu spui ce te doare, nimeni n-o să știe! Trebuie să te ridici pentru tine!

Cuvintele ei mi-au rămas în minte zile întregi. Într-o seară, când Elena a început iar să mă certe pentru felul în care am spălat vasele, ceva s-a rupt în mine.

— Ajunge! — am spus cu voce tremurată dar hotărâtă. Nu mai pot trăi așa! Nu sunt servitoarea nimănui!

Elena a rămas blocată. Vlad s-a uitat la mine ca și cum m-ar vedea pentru prima dată.
— Cum adică? — a întrebat Elena.
— Vreau respect! Vreau să pot trăi aici fără să-mi fie frică de fiecare greșeală!

A urmat o ceartă lungă. Elena a plâns, spunând că ea doar vrea binele nostru. Vlad a încercat să calmeze spiritele, dar pentru prima dată am simțit că vocea mea contează.

A doua zi dimineață era liniște în casă. Elena nu mi-a mai vorbit ore întregi. Vlad m-a luat de mână și mi-a spus:
— Poate ar trebui să ne gândim serios la o soluție… Poate găsim o garsonieră mică doar pentru noi.

Nu știu ce va fi mâine. Poate vom rămâne aici încă mult timp sau poate vom reuși să ne mutăm. Dar știu că am făcut primul pas spre mine însămi.

Oare câte femei trăiesc ca mine? Câte tac de teamă să nu strice liniștea? Și cât valorează liniștea dacă prețul e propria ta voce?