Soțul meu a venit acasă cu fiul lui de 7 ani: Nu știu ce să fac acum

— Nu pot să cred că ai făcut asta, Mihai! am izbucnit, vocea tremurându-mi în timp ce băiețelul mă privea speriat din hol, strângându-și rucsacul la piept.

Era o seară rece de octombrie, iar eu tocmai terminasem de pus masa pentru cină. Fetița noastră, Ilinca, își făcea temele la bucătărie. Când am auzit cheia răsucindu-se în ușă, nu m-am gândit nicio clipă că viața mea urma să se răstoarne. Mihai a intrat, palid și obosit, ținând de mână un copil cu ochi mari și triști. „El este Vlad”, a spus scurt. „Vlad va sta cu noi de acum.”

Am simțit cum mi se taie respirația. Vlad? Cine e Vlad? Am privit la Mihai, apoi la copil, apoi iar la Mihai. „Ce înseamnă asta? Cine e copilul ăsta?”

Mihai a oftat adânc, evitându-mi privirea. „E fiul meu. Al nostru. Al meu dinainte să ne cunoaștem.”

Am simțit cum îmi fuge pământul de sub picioare. Am început să tremur. Ilinca s-a uitat la mine speriată. „Mami, cine e băiatul?”

Nu știam ce să-i răspund. Am simțit că tot ce am construit împreună cu Mihai — casa noastră mică din Ploiești, serile liniștite, planurile pentru viitor — s-a prăbușit într-o clipă.

După ce am trimis-o pe Ilinca în camera ei, Mihai mi-a povestit totul. Cu ani în urmă, înainte să ne cunoaștem, avusese o relație scurtă cu o femeie pe nume Ramona. Nu știa că ea rămăsese însărcinată. Ramona plecase în Italia și abia acum, după ce mama ei murise, se întorsese cu Vlad și i-l lăsase lui Mihai, spunând că nu poate avea grijă de el.

— Nu am avut de ales, a spus Mihai cu voce stinsă. E copilul meu.

Am simțit furie, trădare și milă în același timp. Cum să primesc în casă un copil străin? Cum să-i explic Ilincăi că are un frate? Cum să-mi iert soțul că mi-a ascuns așa ceva?

Primele zile au fost un coșmar. Vlad era tăcut și retras. Ilinca îl privea cu suspiciune. Eu nu puteam dormi nopțile, mă întrebam dacă mai pot avea încredere în Mihai. Mama mea m-a sunat și i-am povestit totul printre lacrimi.

— Nu e vina copilului, mi-a spus ea blând. Dar nici tu nu trebuie să suferi pentru greșelile altora.

Mihai încerca să fie prezent pentru toți, dar era clar că nici el nu știa cum să gestioneze situația. Într-o seară, l-am surprins plângând pe balcon.

— Îmi pare rău, Ana, mi-a spus printre suspine. N-am știut cum să-ți spun. N-am știut nici eu ce să fac.

Am început să-l urăsc și să-l iubesc în același timp. Îl vedeam cum se străduiește să-l apropie pe Vlad de Ilinca, cum îi citește povești seara, cum îi pune sandvișuri la școală. Dar între noi doi s-a ridicat un zid.

Într-o zi, Ilinca a venit la mine și mi-a spus:

— Mami, Vlad nu are niciun prieten la școală. Toți copiii râd de el că e nou și că vorbește altfel.

Atunci am simțit pentru prima dată milă pentru băiatul acesta care nu avea nicio vină că s-a născut într-o poveste atât de complicată. Am început să-l observ mai atent: cum își ascunde lacrimile când îi e dor de mama lui, cum se lipește de Mihai când crede că nu-l vede nimeni.

Într-o seară, l-am găsit desenând singur la masa din bucătărie.

— Ce desenezi? l-am întrebat încet.

— Pe mama… și pe tata… și pe mine… și pe Ilinca… și pe tine.

M-am uitat la desen: eram toți patru ținându-ne de mână sub un soare mare și galben. Atunci am plâns pentru prima dată de față cu el.

— Vlad, vrei să mă ajuți mâine la prăjituri?

A zâmbit timid și a dat din cap.

Au trecut luni până când am început să simt că Vlad face parte din familie. Dar relația mea cu Mihai nu mai era la fel. Îl iubeam încă, dar nu mai aveam aceeași încredere oarbă ca înainte. Mergeam la terapie de cuplu, încercam să reconstruim ce se putea salva.

Familia noastră era acum altfel: cu certuri mai dese, cu momente de apropiere neașteptată, cu multe întrebări fără răspuns. Prietenii mă întrebau dacă nu regret că am rămas lângă Mihai. Poate că da, uneori regretam. Alteori mă bucuram că Vlad nu mai e singur pe lume.

Uneori mă întreb: cât putem ierta? Ce înseamnă cu adevărat o familie? Și dacă ai fi fost în locul meu… tu ce ai fi făcut?