Între Datorii și Dragostea de Mamă: Povestea Mea

— Camelia, trebuie să vii ACUM! E vorba de mama lui Vlad, iar dacă nu facem ceva, rămânem pe drumuri! vocea soțului meu, Vlad, răsuna disperată la telefon. Era trecut de miezul nopții, iar eu stăteam lângă patul lui Rareș, băiețelul nostru de șapte ani, care tocmai adormise după ce îi citisem povestea preferată. Am simțit cum mi se strânge inima. Din nou, trebuia să aleg: să rămân lângă copilul meu sau să mă arunc în vâltoarea problemelor familiei extinse.

Am tras aer adânc în piept și am coborât scările în grabă. Vlad mă aștepta în sufragerie, cu ochii roșii de oboseală și fruntea brăzdată de griji. Pe masă erau împrăștiate hârtii: facturi, somații, notificări de la bănci. Soacra mea, doamna Elena, făcuse credite peste credite ca să-și ajute fratele bolnav și să-și renoveze apartamentul. Nimeni nu știa nimic până când executorul judecătoresc a bătut la ușă.

— Camelia, nu mai avem timp! Dacă nu plătim măcar o parte din datorii până luni, ne pun poprire pe salarii și riscăm să pierdem apartamentul! Vlad aproape că plângea.

Am simțit cum mă cuprinde furia. Nu era prima dată când Elena ne băga în necazuri. Mereu avea o scuză: „Am făcut-o pentru familie!” Dar ce familie? Familia ei sau a noastră?

— Vlad, eu nu mai pot! De câte ori trebuie să ne sacrificăm pentru greșelile mamei tale? Rareș are nevoie de mine! Eu am nevoie de liniște! am izbucnit.

Vlad m-a privit ca și cum i-aș fi dat o palmă. S-a ridicat încet și a ieșit din cameră fără să spună nimic. Am rămas singură, cu hârtiile împrăștiate și cu un nod în gât. În minte îmi răsuna vocea lui Rareș: „Mami, mâine vii la serbarea mea, da?”

A doua zi dimineață, am plecat la muncă fără să-l văd pe Rareș. Vlad îl dusese la școală. La birou nu mă puteam concentra. Colega mea, Mihaela, m-a tras deoparte:

— Camelia, ce ai? Ești palidă ca varul.

— Nimic… doar probleme acasă.

— Dacă ai nevoie să vorbești…

Am dat din cap și mi-am văzut de treabă. Dar gândurile nu-mi dădeau pace. Cum ajunsesem aici? Eu, care visam la o familie fericită, eram prinsă între datoriile soacrei și copilul meu care creștea fără mine.

Seara, acasă, Rareș m-a întâmpinat cu un desen:

— Uite, mami! Suntem noi trei la mare! Tu zâmbești aici!

Mi-au dat lacrimile. Când fusese ultima dată când zâmbisem cu adevărat?

În weekend am mers la Elena să discutăm. Ne-a întâmpinat cu ochii în lacrimi:

— Camelia, Vlad… n-am vrut să vă fac rău. Am crezut că pot rezolva totul singură…

— Mamă, nu mai putem continua așa! a spus Vlad. Camelia are dreptate. Rareș are nevoie de părinți prezenți, nu de părinți stresați și epuizați!

Elena a început să plângă în hohote. Am simțit milă pentru ea, dar și furie pentru că ne trage după ea în prăpastie.

— Ce vrei să facem acum? am întrebat-o.

— Nu știu… Poate dacă vindeți mașina… sau dacă vă împrumutați voi…

Atunci am simțit că explodez:

— Nu! Nu mai putem sacrifica totul pentru greșelile altora! Rareș nu trebuie să sufere pentru asta!

A urmat o tăcere apăsătoare. Vlad s-a uitat la mine cu recunoștință și teamă.

În următoarele zile am încercat să găsim soluții: am vorbit cu banca, am negociat ratele, am vândut câteva bijuterii moștenite de la mama mea. Dar timpul petrecut cu Rareș se reducea tot mai mult. El mă întreba tot mai des:

— Mami, tu mă mai iubești? De ce nu mai stai cu mine?

Îmi venea să urlu de durere și neputință.

Într-o seară l-am găsit pe Vlad plângând în baie. M-am așezat lângă el pe gresie:

— Vlad… nu putem continua așa. Trebuie să punem limite. Dacă nu ne protejăm familia noastră mică, o vom pierde.

El a dat din cap și m-a strâns în brațe.

A doua zi am mers împreună la Elena și i-am spus clar:

— Te vom ajuta cu ce putem, dar nu vom mai sacrifica timpul nostru cu Rareș sau viitorul nostru financiar. Trebuie să-ți asumi responsabilitatea pentru faptele tale.

Elena s-a supărat, ne-a acuzat că suntem nerecunoscători. Dar pentru prima dată am simțit că fac ceea ce trebuie pentru copilul meu.

Au trecut luni grele. Am reușit să ieșim din impas cu multe sacrificii. Relația cu Elena s-a răcit. Rareș însă a început să zâmbească din nou când am reînceput să merg la serbările lui și să-l duc în parc.

Uneori mă întreb dacă am făcut bine. Dacă n-am fost prea dură cu Elena sau prea egoistă față de Vlad. Dar când îl văd pe Rareș fericit lângă mine, știu că nicio datorie din lume nu merită copilăria lui pierdută.

Oare cât de mult ar trebui să ne sacrificăm pentru familia extinsă? Unde se termină datoria față de ceilalți și unde începe responsabilitatea față de copiii noștri? Poate cineva să-mi răspundă?