Când lumea se prăbușește: Povestea unei mame singure în lupta cu boala fiului ei

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot! — vocea lui Radu răsună spartă prin apartamentul nostru mic din cartierul Militari, în timp ce eu încercam să-i țin fruntea, să-i alin febra care nu mai scădea de zile întregi. Mâinile îmi tremurau, iar lacrimile îmi curgeau fără să le pot opri. În acea noapte, Bucureștiul părea mai rece ca niciodată, iar eu mă simțeam mai singură decât oricând.

Totul a început cu o simplă răceală, dar în câteva săptămâni, Radu a ajuns la spital, diagnosticat cu leucemie. Avea doar 9 ani. Am simțit cum lumea mea se prăbușește. Soțul meu, Doru, nu a rezistat presiunii. Într-o seară, după ce ne-am certat pentru a nu știu câta oară despre bani și tratamente, a plecat. „Nu mai pot trăi așa, Ivana! Nu sunt făcut pentru asta!” — mi-a spus înainte să trântească ușa. Nici nu s-a uitat înapoi.

Am rămas singură cu Radu și cu o teamă care mă rodea pe dinăuntru. Am sunat-o pe mama, sperând că va veni să mă ajute. „Ivana, și eu sunt bolnavă, nu pot să mă mut la tine. Și oricum, poate exagerezi. Copiii mai răcesc.” Vocea ei era rece, distantă. Fratele meu, Mihai, mi-a spus sec: „Nu am bani să te ajut. Am și eu familie.”

În fiecare zi alergam între spital și serviciu. Lucram ca vânzătoare la un supermarket din apropiere. Șefa mea, doamna Viorica, m-a chemat într-o dimineață în biroul ei:
— Ivana, nu poți să tot lipsești. Înțeleg că ai probleme acasă, dar magazinul nu merge singur.
— Doamnă Viorica, vă rog… e vorba de viața copilului meu!
— Îmi pare rău, dar dacă mai lipsești o dată fără motiv medical clar, va trebui să găsim pe altcineva.

Am ieșit din birou cu ochii în lacrimi și cu inima strânsă. Cum să aleg între pâinea de pe masă și viața copilului meu?

Prietenii mei au început să dispară unul câte unul. „Ivana, e greu să te vedem așa…”, mi-a spus într-o zi Laura, cea mai bună prietenă din liceu. „Nu știm cum să te ajutăm.”

Singurii care au rămas aproape au fost vecinii mei bătrâni de la etajul trei, tanti Lenuța și nea Ilie. Ei îmi lăsau uneori o ciorbă caldă la ușă sau mă întrebau dacă am nevoie de ceva de la piață. În rest, liniște. O liniște apăsătoare care mă făcea să mă simt invizibilă.

Într-o noapte, după ce Radu a adormit epuizat de durere și tratamente, am ieșit pe balcon și am privit luminile orașului. M-am întrebat unde greșisem. De ce toți cei pe care îi iubeam s-au îndepărtat tocmai când aveam cea mai mare nevoie de ei? De ce boala copilului meu îi speria atât de tare?

Au urmat luni de spitalizări, analize peste analize și tratamente costisitoare. Am vândut verigheta și lanțul de la gât ca să pot plăti medicamentele. Într-o zi, asistenta m-a tras deoparte:
— Doamnă Ivana, știți că tratamentul acesta nu e compensat complet…
— Știu… dar nu am de unde să mai fac rost de bani.
— Poate încercați la fundații sau la biserică…

Am mers la biserică într-o duminică dimineața. Preotul m-a ascultat politicos și mi-a promis că va pune o cutie pentru donații la intrare. Dar lumea trecea pe lângă ea ca și cum nici n-ar fi existat.

Într-o zi, când Radu era acasă între două cure de citostatice, l-am găsit plângând în baie.
— De ce nu vine tata? De ce nu vine bunica?
Nu am știut ce să-i răspund. L-am strâns în brațe și i-am șoptit:
— Sunt aici, puiule. Eu nu plec nicăieri.

Într-o seară târzie, când credeam că nu mă vede nimeni, am izbucnit în plâns pe holul spitalului. O infirmieră tânără s-a apropiat de mine:
— Știu că e greu… Și mama mea a trecut prin asta cu fratele meu mai mic. Nu renunțați! Copiii simt tot.

Cuvintele ei m-au ținut pe linia de plutire încă o vreme. Dar fiecare zi era o luptă cu sistemul medical, cu lipsa banilor și cu indiferența celor din jur.

Într-o zi de aprilie, când Radu era ceva mai bine și soarele intra timid prin geamul nostru murdar, am primit un telefon neașteptat de la Doru:
— Ivana… am auzit că Radu e mai bine. Pot să-l văd?
Am simțit furie și dorință de răzbunare, dar și o urmă de speranță că poate nu suntem chiar atât de singuri.

A venit cu o pungă cu fructe și jucării scumpe. Radu l-a privit cu ochi mari:
— Tati… rămâi?
Doru a ezitat:
— Nu pot promite nimic…

După vizita lui Doru, am realizat că nu mă pot baza pe nimeni altcineva decât pe mine însămi și pe forța mea interioară. Am început să scriu pe forumuri pentru părinți cu copii bolnavi și am găsit acolo sprijinul pe care familia mea nu mi l-a oferit niciodată.

Astăzi, după doi ani de luptă continuă, Radu este în remisie. Nu știu ce va aduce ziua de mâine. Dar știu că am supraviețuit unei singurătăți cumplite și că am descoperit cât de puternică pot fi atunci când nu am altă opțiune.

Mă întreb adesea: oare câți dintre noi trecem prin astfel de încercări fără sprijin? Unde dispare compasiunea atunci când avem cea mai mare nevoie de ea? Poate cineva să-mi răspundă?