Când totul se destramă: povestea unei despărțiri care m-a lăsat fără nimic

— Raluca, nu mai are rost să ne mințim. Eu vreau să divorțăm, mi-a spus Vlad într-o seară în care ploaia bătea cu furie în geamurile apartamentului nostru din Drumul Taberei. Stăteam la masa din bucătărie, cu mâinile strânse pe cana de ceai, încercând să-mi ascund tremurul. Nu era prima dată când discuția asta plutea între noi, dar era prima dată când o rostea cu atâta siguranță.

— Și ce facem cu apartamentul? Cu mașina? Cu toate lucrurile astea pe care le-am construit împreună? am întrebat eu, vocea abia auzită.

A zâmbit rece, aproape triumfător. — O să vedem. Oricum, tu ai spus mereu că nu te interesează banii, nu?

Atunci am simțit pentru prima dată că totul se destramă. Nu doar căsătoria noastră, ci și siguranța pe care o simțisem vreodată. Am început să derulez în minte toate discuțiile noastre din ultimii ani: promisiunile lui că „totul e pe numele meu doar pentru că așa e mai simplu”, glumele despre cât de „nepricepută” sunt la acte și contracte, felul în care mă liniștea când mă îngrijoram de viitor.

Nu am avut niciodată curajul să-l contrazic pe Vlad. Era genul de bărbat care știa mereu ce vrea și cum să obțină. Eu eram visătoarea, cea care credea că dragostea rezolvă totul. Când ne-am mutat împreună, el a insistat să trecem apartamentul pe numele lui „ca să nu avem probleme cu banca”. Mașina? „E mai ieftin la asigurare dacă e pe numele meu.” Eu am acceptat totul fără să clipesc.

Mama mi-a spus de atâtea ori: — Raluca, nu fi naivă! Fă-ți și tu acte, gândește-te la tine! Dar eu râdeam și îi spuneam că Vlad nu ar face niciodată ceva rău.

Acum, în fața lui, simțeam cum fiecare cuvânt al mamei se transformă într-un ecou dureros.

— Vlad, nu poți să mă lași fără nimic! am izbucnit.

— Ba pot. Și o să vezi că o să fie mai bine așa pentru amândoi. Tu oricum ai salariul tău, te descurci.

Salariul meu de profesoară abia îmi ajungea să plătesc chiria la o garsonieră modestă. Dar Vlad știa asta. Știa totul despre mine și tocmai asta folosea acum împotriva mea.

În zilele următoare, totul s-a transformat într-un coșmar birocratic. Avocatul lui Vlad, un tip uns cu toate alifiile pe nume Costel, m-a sunat:

— Doamnă Raluca, domnul Vlad dorește o separare amiabilă. Dacă semnați actele fără scandal, vă putem lăsa mobila din sufragerie.

— Mobilă? Atât? Am început să râd isteric.

— E mai mult decât au primit alte doamne în situația dumneavoastră, a spus el sec.

Prietenii mei au încercat să mă ajute. Irina, colega mea de la școală, mi-a zis:

— Nu semna nimic fără avocat! Dar eu nu aveam bani de avocat. Tata era bolnav și toți banii mei mergeau pe medicamentele lui.

Într-o seară, după ce Vlad a plecat definitiv din apartament, am rămas singură printre cutii goale și am plâns până dimineața. M-am gândit la toate momentele în care am pus fericirea lui înaintea mea: când am renunțat la master ca să-l ajut cu firma lui de construcții, când am acceptat să nu avem copii „încă”, pentru că el nu era pregătit.

Într-o zi, am găsit un plic pe masa din bucătărie. Era de la bancă: Vlad transferase deja apartamentul pe numele surorii lui, Mihaela. Mașina era vândută „unei cunoștințe”. Tot ce rămânea pe numele meu era un card de credit aproape gol.

Am mers la mama plângând:

— Mamă, m-a lăsat fără nimic! Nici măcar mașina nu mai e a mea!

Ea m-a strâns în brațe:

— Lasă-l, fata mea! O să vezi că viața nu se termină aici. Dar trebuie să înveți ceva din asta!

Am început să caut soluții. Am vorbit cu o avocată recomandată de Irina, doamna Popescu. Mi-a explicat calm:

— Din păcate, dacă nu aveți acte sau dovezi că ați contribuit financiar la bunuri, e greu de demonstrat ceva în instanță. Dar putem încerca să obținem o parte din bunurile mobile.

Procesul a durat luni întregi. Vlad venea la fiecare termen cu un zâmbet ironic și cu Mihaela lângă el. La un moment dat, judecătoarea m-a întrebat:

— Doamnă Raluca, de ce nu ați cerut niciodată ca bunurile să fie trecute și pe numele dumneavoastră?

Am simțit cum mi se rupe sufletul:

— Pentru că am avut încredere… Pentru că am crezut că dragostea e suficientă.

La final, am primit doar câteva piese de mobilier vechi și promisiunea că Vlad va plăti jumătate din facturile rămase la întreținere. Am ieșit din tribunal cu un gust amar și cu sentimentul că lumea e nedreaptă cu cei naivi.

Dar viața nu s-a oprit acolo. Am găsit puterea să mă mut singură într-o garsonieră mică din Militari. Am început să predau meditații ca să-mi suplimentez veniturile și am descoperit că pot fi independentă. Irina mi-a fost alături la fiecare pas și mama m-a susținut necondiționat.

Într-o zi ploioasă ca aceea în care Vlad mi-a spus că vrea divorțul, m-am privit în oglindă și am realizat că nu mai sunt femeia speriată de atunci. Am pierdut tot ce era material, dar am câștigat ceva mult mai important: respectul față de mine însămi.

Mă întreb adesea: oare câte femei mai trec prin ce am trecut eu? Câte dintre noi credem orbește în promisiuni și uităm să ne protejăm? Poate povestea mea va face pe cineva să deschidă ochii înainte să fie prea târziu.