Adevărul mamei: Când dragostea nu e de ajuns

— Ioana, nu mai pune atâta sare în ciorbă! Nu toată lumea mănâncă așa sărat ca tine, auzi? vocea ascuțită a soacrei mele, Maria, răsună din bucătărie, tăind liniștea de duminică dimineața. M-am oprit din amestecat, cu lingura tremurându-mi în mână. Simțeam privirea ei ca un ac rece în ceafă. Pe masă, Andreea, cumnata mea, zâmbea mulțumită, cu obrajii rumeniți de la căldura sobei și de la atenția pe care Maria i-o oferea mereu.

— Lasă, mamă, Andreea știe să gătească! Tu mai bine ocupă-te de vase, că le-ai lăsat de ieri nespălate, a adăugat Maria, fără să mă privească. Soțul meu, Radu, stătea la televizor în sufragerie, prefăcându-se că nu aude nimic. M-am simțit mică, invizibilă, ca un obiect de decor într-o casă care nu era niciodată cu adevărat a mea.

Am crescut la țară, într-o familie simplă. Mama mea spunea mereu: „Ioana, să fii bună și să nu răspunzi niciodată cu rău.” Dar bunătatea nu m-a apărat niciodată de răutatea subtilă a Mariei. De când m-am măritat cu Radu și am venit să locuiesc la ei, am simțit că nu sunt decât o musafiră tolerată. Andreea era fata perfectă: terminase facultatea la București, avea serviciu bun la primărie și venea acasă doar în weekenduri, când Maria îi pregătea prăjituri și îi spunea cât de mult îi lipsește.

Eu eram cea care spăla vasele, făcea piața și avea grijă de grădină. Când încercam să vorbesc cu Radu despre asta, ridica din umeri:

— Las-o pe mama, așa e ea. Nu te mai consuma.

Dar eu mă consumam. În fiecare seară plângeam pe ascuns în baie, cu robinetul deschis ca să nu mă audă nimeni. Mă întrebam dacă greșisem undeva sau dacă pur și simplu nu eram destul de bună pentru familia asta.

Într-o zi de vară, când soarele ardea grădina și roșiile se coceau în seră, am auzit-o pe Maria vorbind cu vecina peste gard:

— Ioana? E bună la muncile grele, dar nu-i ca Andreea. Fata mea e altfel, are cap!

M-am simțit ca o slugă. Am intrat în casă și am început să strâng rufele ude de pe sârmă, cu lacrimile curgându-mi pe obraji. Atunci a intrat Andreea în curte, cu o pungă plină de cumpărături.

— Ioana, vino să mă ajuți! Trebuie să ducem astea sus la mama.

Am lăsat totul baltă și m-am dus după ea. Pe drum mi-a șoptit:

— Nu te supăra pe mama… Știi cum e ea. Dar tu chiar ai noroc cu Radu. E băiat bun.

Am zâmbit forțat. Radu era bun doar când nu trebuia să ia atitudine.

Seara aceea a fost una dintre cele mai grele. La masă, Maria a pus farfuria cu friptură în fața Andreei și i-a turnat vin în pahar.

— Sănătate, fata mea! Să ai parte numai de bine!

Mie mi-a întins o bucată mică de carne și mi-a spus:

— Tu să mănânci mai puțin, că ai pus câteva kilograme.

Radu a râs scurt și s-a uitat la televizor. Am simțit cum mi se rupe ceva în suflet. După cină am ieșit pe prispă și am privit stelele. M-am întrebat dacă viața mea avea să fie mereu așa: o luptă surdă pentru atenție și respect.

Într-o zi am făcut curaj și i-am spus lui Radu:

— Nu mai pot. M-am săturat să fiu mereu pe locul doi în casa asta. Vreau să ne mutăm la oraș sau măcar să avem casa noastră.

Radu s-a uitat la mine ca la un copil răsfățat:

— Și unde vrei să mergem? Aici avem tot ce ne trebuie. Mama are grijă de noi.

— Nu are grijă de mine! Nu vezi cum mă tratează?

A tăcut. A doua zi s-a purtat rece cu mine. Maria a simțit imediat tensiunea și a început să mă critice mai mult ca niciodată.

Au urmat luni grele. M-am îmbolnăvit de nervi; nu mai puteam dormi noaptea și aveam palpitații. Am mers la doctorul de familie din sat, doamna Popescu.

— Ioana, trebuie să ai grijă de tine. Stresul ți-a afectat sănătatea. Ai nevoie de liniște.

Dar unde găsești liniște când casa ta e un câmp de bătălie?

Într-o seară am primit un telefon de la mama mea:

— Ioana, vino acasă câteva zile. Ai nevoie să-ți aduni gândurile.

Am făcut bagajul pe furiș și am plecat fără să spun nimănui. Când am ajuns acasă la părinți, m-am prăbușit în brațele mamei și am plâns ca un copil.

— Mamă, nu mai pot… Simt că nu mai sunt eu…

Mama m-a ținut strâns și mi-a șoptit:

— Fata mea, nimeni nu merită să trăiască fără respect. Dragostea nu e doar răbdare; e și demnitate.

Am stat o săptămână acasă și m-am gândit la tot ce trăisem. Când m-am întors la Radu, i-am spus clar:

— Dacă nu vrei să plecăm împreună din casa asta, eu voi pleca singură. Nu mai pot trăi așa.

A fost pentru prima dată când m-a privit cu adevărat în ochi. S-a ridicat încet de pe scaun și a spus:

— Bine… Hai să încercăm să ne găsim ceva al nostru.

Nu știu dacă dragostea noastră va rezista sau dacă rănile se vor vindeca vreodată complet. Dar știu că merit mai mult decât firimituri de afecțiune și vorbe goale.

Oare câte femei trăiesc aceeași poveste ca a mea? Cât timp putem răbda până când ne pierdem pe noi înșine? Poate că adevărata dragoste începe atunci când învățăm să ne iubim pe noi.