„Nu ești destul de cool, mamaie!” – Povestea unei bunici cu inima frântă

— Mamaie, nu poți să vii așa la serbare! Toți colegii mei au bunici care arată… altfel. Tu nu ești ca ei.

Cuvintele Lilei mi-au tăiat răsuflarea. Stăteam în holul mic al apartamentului meu din cartierul Titan, cu paltonul vechi pe umeri și baticul legat sub bărbie, așa cum făceam de când mă știu. Lili, cu ochii ei mari și negri, mă privea cu o sinceritate crudă, de parcă nu ar fi știut că fiecare silabă a ei îmi sfâșie sufletul.

— Ce vrei să spui, draga mea? am întrebat încet, încercând să-mi țin vocea calmă.

— Adică… uite la tine! Nu ai blugi, nu porți adidași, nu ai părul vopsit sau unghii colorate. Toate bunicile colegilor mei sunt „cool”, merg la sală, pun poze pe Facebook… Tu nici măcar nu ai telefon cu touchscreen!

Am simțit cum obrajii mi se încălzesc de rușine și neputință. M-am uitat la mâinile mele muncite, la ridurile adânci care îmi brăzdau fața. Pentru Lili, eram doar o relicvă a trecutului, o povară stânjenitoare.

În acea seară, am plâns în tăcere, ascunsă sub plapuma grea. M-am întrebat unde am greșit. Eu am crescut-o pe Lili cât timp fiica mea, Irina, lucra până târziu la birou. Eu i-am făcut supă de găluște când era bolnavă, eu i-am legănat visele cu povești despre copilăria mea la țară. Și totuși, acum eram „prea bătrână”, „prea demodată”, „nu destul de cool”.

A doua zi, am încercat să vorbesc cu Irina.

— Mamă, nu lua personal ce a zis Lili. E vârsta aia… Adolescenții sunt cruzi fără să-și dea seama.

— Dar Irina, eu nu vreau să fiu o povară pentru ea. Simt că nu mai am loc în lumea asta nouă a voastră.

Irina a oftat și m-a luat în brațe.

— Tu ești sufletul familiei noastre. Dar poate… poate ar trebui să încerci să te adaptezi puțin. Să vezi ce-i place Lilei, să-i arăți că poți fi și tu „modernă”, dacă vrei.

M-am gândit mult la vorbele Irinei. Oare chiar trebuia să renunț la cine sunt ca să fiu acceptată de nepoata mea? Sau era doar o etapă trecătoare?

În zilele următoare am început să observ mai atent lumea din jurul meu. În parc, bunicile purtau blugi mulați și jachete colorate, vorbeau tare la telefoane scumpe și făceau selfie-uri cu nepoții lor. La piață, vânzătoarele râdeau de mine că încă plătesc cu bani cash și nu folosesc cardul sau aplicația de pe telefon.

Am decis să încerc. Am rugat-o pe Irina să mă ducă la mall. Am probat blugi (mă strângeau groaznic), am cumpărat un pulover roz pal și o pereche de adidași albi. Irina mi-a făcut cont pe Facebook și mi-a arătat cum să postez poze. Am încercat chiar să-mi vopsesc părul într-o nuanță mai deschisă, dar m-am speriat când m-am văzut în oglindă.

Când am mers la serbarea Lilei, am simțit privirile tuturor pe mine. Unii părinți zâmbeau aprobator, alții mă priveau ciudat. Lili s-a apropiat de mine și mi-a șoptit:

— Mulțumesc că ai încercat, mamaie… Dar tot tu ești.

Nu știam dacă era un compliment sau o critică. În drum spre casă, am întrebat-o:

— Lili, tu chiar vrei ca eu să fiu altcineva?

A tăcut mult timp, apoi a spus:

— Nu știu… Uneori mi-e rușine pentru că ceilalți râd de mine că am o bunică „bătrână”. Dar când îmi aduc aminte cum mă țineai de mână când eram mică sau cum îmi făceai clătite duminica dimineața… parcă mi-e dor de tine așa cum erai.

Am simțit un nod în gât. Am realizat atunci cât de greu e pentru copii să se împartă între două lumi: cea veche și caldă a familiei și cea nouă și rece a aparențelor sociale.

În zilele ce au urmat, am încercat să găsesc un echilibru. Am păstrat puloverul roz și adidașii pentru ieșirile cu Lili, dar acasă continuam să port baticul meu preferat și șorțul cu flori. Am început să postez poze cu rețetele mele pe Facebook și am primit zeci de aprecieri de la alte bunici ca mine.

Totuși, relația cu Lili a rămas tensionată. O simțeam distantă, mereu cu ochii în telefon, mereu nemulțumită. Într-o seară am găsit-o plângând în camera ei.

— Ce s-a întâmplat, puiule?

— Nimic… Toți râd de mine la școală. Spun că sunt „de la țară” pentru că tu faci zacuscă și murături și mă trimiți cu ele la pachet.

Am simțit din nou acea durere surdă în piept.

— Lili, știi cât te iubesc? Tot ce fac e ca tu să fii bine. Dar dacă vrei… pot să nu-ți mai trimit zacuscă.

— Nu! Nu vreau asta… Doar că mi-e greu. Vreau să fiu ca ceilalți și nu pot.

Atunci am înțeles: nu era vorba doar despre mine sau despre hainele mele. Era despre presiunea uriașă pe care copiii o simt să se conformeze unui model străin de familia lor. Era despre rușinea transmisă din generație în generație, despre frica de a fi diferit într-o lume care cere uniformitate.

Am luat-o în brațe pe Lili și am plâns împreună mult timp. I-am spus că nu trebuie să aleagă între două lumi; poate lua ce-i place din fiecare și poate fi ea însăși.

Astăzi încă port baticul meu când merg la piață și încă postez rețete pe Facebook (cu ajutorul Irinei). Lili vine uneori la mine și mă roagă să-i fac clătite sau sarmale „ca pe vremuri”. Alteori mă întreabă dacă vreau să facem un TikTok împreună — încă nu știu exact ce e asta, dar încerc să fiu deschisă.

M-am împăcat cu gândul că lumea se schimbă și că fiecare generație are luptele ei. Dar mă întreb: oare cât din sufletul nostru trebuie să sacrificăm ca să fim acceptați? Și cât din tradițiile noastre ar trebui să păstrăm ca să nu ne pierdem rădăcinile?