Promovarea care mi-a destrămat familia: Povestea Anei Dumitrescu

— Ana, nu te mai recunosc, a spus mama, cu vocea tremurândă, în timp ce îmi strângea mâinile reci peste masa din bucătărie. Era târziu, aproape de miezul nopții, iar eu tocmai mă întorsesem de la birou după încă o zi de 14 ore. În ochii ei vedeam nu doar oboseală, ci și o tristețe adâncă, ca o rană veche care nu se mai vindecă.

Nu i-am răspuns imediat. În mintea mea se derulau scenele zilei: ședința tensionată cu directorul general, privirile colegilor când am primit vestea promovării, zâmbetul fals al lui Vlad, cel care îmi fusese prieten și confident până când am ajuns să fim rivali. Știam că acasă mă așteaptă reproșuri, dar nu eram pregătită să le înfrunt.

— Mamă, trebuie să înțelegi… Nu pot să renunț acum. Am muncit prea mult pentru asta. E șansa vieții mele!

Ea a oftat adânc și a dat din cap, ca și cum ar fi vrut să alunge un gând negru.

— Dar cu ce preț, Ana? Nu te mai vedem niciodată. Fratele tău nu-ți mai vorbește, tata abia dacă te mai salută. Ai uitat de noi.

Am simțit un nod în gât. Avea dreptate. De luni bune, familia mea era doar o prezență vagă în viața mea. Sărbătorile le petreceam la birou, aniversările le uitam sau le marcăm cu un mesaj rapid pe WhatsApp. Prietenii mei vechi mă evitau; spuneau că m-am schimbat, că am devenit rece și calculată.

Totul a început acum doi ani, când am fost angajată la una dintre cele mai mari companii de consultanță din București. Eram tânără, ambițioasă și dornică să demonstrez că pot reuși într-o lume dominată de bărbați. La început, colegii mă priveau cu suspiciune. „Fata de la țară”, șușoteau pe la colțuri. Dar eu nu m-am lăsat descurajată. Am muncit dublu față de ceilalți, am acceptat proiecte imposibile și am stat nopți întregi la birou.

Vlad era singurul care părea să mă înțeleagă. Ne petreceam serile împreună, lucrând la rapoarte sau visând cu ochii deschiși la promovări și bonusuri. Îmi povestea despre familia lui din Ploiești, despre cum visa să-și cumpere un apartament în București. Eu îi vorbeam despre ai mei, despre dorul de casă și despre promisiunea făcută mamei că nu voi uita niciodată de unde am plecat.

Dar totul s-a schimbat când s-a anunțat postul de manager de proiect. Era singura șansă reală de avansare pentru oricare dintre noi. Din acel moment, prietenia noastră s-a transformat într-o competiție acerbă. Ne suspectam reciproc de trădare, ne urmăream fiecare mișcare și ne ascundeam ideile unul de celălalt.

Într-o seară ploioasă de noiembrie, Vlad mi-a spus:

— Ana, nu știu dacă mai pot continua așa. Parcă nu mai suntem noi.

— Nici eu nu știu… Dar nu pot renunța acum.

A doua zi dimineață am aflat că Vlad fusese concediat pentru „abateri disciplinare”. Se zvonea că cineva îl turnase la conducere pentru o greșeală minoră într-un raport. Toți s-au uitat la mine cu suspiciune. Nu am spus nimic, dar știam că nu eram vinovată. Sau cel puțin așa îmi repetam obsesiv.

Promovarea a venit la scurt timp după aceea. Am primit felicitări reci și priviri tăioase. Mama m-a sunat plângând:

— Ana, ce-ai făcut? Vlad a venit la noi acasă să-și ia rămas bun. Era distrus.

Am simțit cum mi se prăbușește lumea. Îmi pierdusem cel mai bun prieten și familia începea să mă privească ca pe o străină.

De atunci, viața mea s-a transformat într-o succesiune de zile identice: muncă, stres, singurătate. Tata nu-mi mai răspundea la telefon, iar fratele meu îmi trimitea doar mesaje scurte și seci: „Sper că ești fericită”.

Într-o duminică dimineață, am găsit curajul să merg acasă la părinți. Mama m-a întâmpinat în prag cu ochii roșii de plâns.

— Ana, tu nu mai ești fata mea…

Am izbucnit în lacrimi.

— Mamă, eu doar am vrut să vă fac mândri…

— Noi eram deja mândri de tine. Dar tu ai uitat ce contează cu adevărat.

Am plecat fără să spun nimic. Pe drum spre București, am privit pe geam la câmpurile ude și la casele mici din satul meu natal. M-am întrebat dacă succesul chiar merită toate aceste sacrificii.

Acum stau singură în apartamentul meu modern din centrul orașului și mă uit la diploma de pe perete. E tot ce mi-a rămas din anii aceia de muncă nebună. Familia mea e departe, prietenii s-au risipit ca fumul după ploaie, iar eu mă întreb:

Oare chiar merită să sacrifici totul pentru carieră? Ce rămâne din tine când succesul te lasă singur?