Adevărul pe care nu l-am vrut niciodată

— Nu pot să cred că faci asta, Radu! am urlat, cu telefonul strâns în mână, de parcă aș fi putut să-l strivesc și să distrug odată cu el tot ce tocmai aflasem. Vocea de la celălalt capăt al firului era calmă, prea calmă pentru furtuna care mă cuprinsese: — Îmi pare rău, Ana. Trebuia să-ți spun mai devreme.

Era o seară obișnuită de joi. Tocmai terminasem de pus masa pentru cină, iar fetița noastră, Ilinca, se juca pe covor cu păpușa preferată. Radu întârziase din nou, dar nu era ceva neobișnuit. De luni bune, serile noastre erau incomplete. Îmi spuneam că e stresul de la serviciu, că poate are nevoie de timp pentru el. Dar în adâncul sufletului meu, știam că ceva nu e în regulă.

Telefonul a sunat la 20:47. Un număr necunoscut. Am răspuns fără să bănuiesc nimic. — Bună seara, sunteți Ana Popescu? — Da… — Vreau doar să știți că soțul dumneavoastră are o altă familie. Are un băiat cu mine. Nu mai pot să tac.

Mi s-a tăiat respirația. Am simțit cum lumea mea se prăbușește într-o secundă. Am închis ochii și am sperat că e o glumă proastă. Dar vocea femeii era hotărâtă, aproape disperată. — Vă rog să nu-l urâți pe copilul meu. El n-are nicio vină.

Am închis telefonul fără să mai spun nimic. M-am prăbușit pe podea, cu Ilinca lângă mine, care m-a privit speriată: — Mami, de ce plângi?

Nu știam ce să-i răspund. Cum îi explici unui copil de cinci ani că tatăl ei are un alt copil, cu o altă femeie? Cum îi explici că viața pe care o știa nu mai există?

Când Radu a intrat pe ușă, l-am privit ca pe un străin. — Cine e Maria? am întrebat, fără să clipesc. S-a oprit în prag, palid ca varul. — Ana… te rog… — Cine e Maria și de ce are un copil cu tine?

A urmat o tăcere grea, apăsătoare. Ilinca s-a ascuns după mine, simțind tensiunea din aer. — N-am vrut să te rănesc… Totul a început acum doi ani… Nu știu cum am ajuns aici…

Am izbucnit: — Nu știi?! Ai mințit în fiecare zi! Ai venit acasă la noi și ai dormit lângă mine ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat! Cum ai putut?

Radu a încercat să se apropie de mine, dar m-am tras înapoi. — Te rog, Ana… Ilinca…

— Nu folosi numele ei ca scuză! Tu ai ales! Tu ai distrus tot!

În acea noapte nu am dormit deloc. L-am privit pe Radu cum stătea pe canapea, cu capul în mâini, și am simțit un amestec de furie și milă. Îmi venea să-l alung din casă, dar gândul la Ilinca mă oprea. Ce-i spuneam copilului nostru? Cum îi explicam că tatăl ei nu va mai fi acolo dimineața?

A doua zi dimineață, mama mea a venit să stea cu Ilinca. I-am spus doar atât: — Radu m-a trădat. Are un copil cu altcineva.

Mama s-a uitat la mine cu ochii plini de lacrimi: — Of, fată dragă… Ce-ai să faci acum?

Nu știam ce să fac. Toată lumea părea să aibă o părere: sora mea îmi spunea să-l dau afară imediat; tata îmi sugera să încercăm să salvăm căsnicia pentru copil; prietena mea cea mai bună mă îndemna să mă gândesc la mine prima dată.

Dar eu? Eu eram paralizată între rușine și durere. La serviciu nu puteam să mă concentrez; șeful meu, domnul Ionescu, m-a chemat la el: — Ana, totul e bine? Pari absentă…

Am dat din cap că da, dar adevărul era că mă simțeam ca o fantomă printre oameni.

Seara următoare, Radu a venit din nou acasă. — Vreau să vorbim. Te rog.

Ne-am așezat la masă ca doi străini care trebuie să împartă aceeași poveste. — N-am vrut niciodată să te rănesc pe tine sau pe Ilinca. Totul a fost o greșeală… Maria era colegă la serviciu… Am fost slab… Când am aflat că e însărcinată, am intrat în panică.

— Și ai ales să minți! Ai ales să trăiești două vieți!

— N-am știut cum să ies din asta… Mi-a fost frică să nu vă pierd…

— Dar ne-ai pierdut oricum!

Am plâns împreună ore întregi. Pentru prima dată am văzut frica în ochii lui Radu – frica de a rămâne singur, frica de a-și pierde familia adevărată.

Au urmat zile și nopți de discuții interminabile. Am mers la psiholog împreună; am încercat să găsim răspunsuri acolo unde nu existau decât întrebări dureroase.

Ilinca simțea totul și mă întreba mereu: — Tati vine acasă? De ce plângi mereu?

Nu puteam s-o mint. I-am spus doar atât: — Tati a greșit și trebuie să vedem dacă putem ierta.

Într-o zi, Maria m-a sunat din nou: — Ana, nu vreau nimic de la voi. Vreau doar ca băiatul meu să-și cunoască tatăl.

Am simțit un val de furie și compasiune în același timp. Ea nu era dușmanul meu – era tot o victimă a minciunilor lui Radu.

Au trecut luni până când am putut să privesc spre viitor fără să simt că mă sufoc. Am decis să divorțăm; nu pentru că nu l-aș mai fi iubit pe Radu, ci pentru că nu mai puteam trăi cu umbra trădării între noi.

Ilinca merge la tatăl ei în weekenduri acum și încet-încet începe să-l accepte pe frățiorul ei vitreg.

Uneori mă întreb dacă am făcut bine sau rău; dacă ar fi trebuit să lupt mai mult sau dacă ar fi trebuit să plec mai devreme.

Dar știu sigur un lucru: adevărul doare, dar minciuna distruge tot ce atinge.

Oare câți dintre noi alegem să trăim în minciună doar pentru că ne e frică de adevăr? Și câți avem curajul să ne recunoaștem rănile și să mergem mai departe?