Între două lumi: Povestea unei mame prinse între fiica adolescentă și propria mamă

— Nu mai suport, mamă! Nu înțelegi că nu-mi plac hainele astea? Mara își aruncă tricoul roz cu paiete pe pat, lacrimile îi curg pe obraji, iar vocea îi tremură de furie și neputință. Stau în ușă, cu mâinile strânse la piept, încercând să găsesc cuvintele potrivite. În camera ce miroase a parfum dulceag de adolescentă, tensiunea plutește ca o ceață grea.

— Mara, știi că bunica vrea doar să te facă fericită… încerc eu să o liniștesc, dar ea mă întrerupe brusc.

— Nu! Vrea să mă facă să fiu ca ea! Să mă îmbrac ca în pozele alea vechi! Eu nu sunt ca ea, mamă! De ce nu mă asculți?

Îmi mușc buza de jos. Îmi amintesc perfect cum mama mea, Viorica, a venit azi cu două sacoșe pline de haine „frumoase și decente”, cum le numește ea. Rochii cu volane, bluze pastelate, fuste plisate — toate alese cu grijă, dar fără să țină cont de gusturile Marei. Și nu e prima dată. De fiecare dată când Mara refuză hainele, mama se supără, iar eu rămân prinsă între două focuri.

Seara coboară peste apartamentul nostru din cartierul Drumul Taberei. În bucătărie, mama mea își bea ceaiul cu miere și mă privește peste ochelari.

— Nu înțeleg ce-i cu fata asta. Pe vremea mea, dacă primeai ceva nou, erai recunoscător. Acum copiii au prea multe pretenții…

Încerc să-i explic:

— Mamă, Mara are propriul ei stil. Vrea să poarte tricouri negre, blugi rupți… E altă generație.

— Stil? Stilul ăsta e o rușine! Cum să iasă așa pe stradă? Ce vor zice vecinii?

Mă simt mică și neputincioasă. Îmi iubesc mama, dar nu pot ignora nici suferința Marei. Îmi amintesc cum și eu am avut conflicte cu mama în adolescență. Atunci mi-am promis că voi fi altfel cu copilul meu. Dar acum istoria se repetă.

A doua zi dimineață, Mara refuză să coboare la micul dejun. O găsesc în camera ei, ascultând muzică la căști și desenând pe marginea caietului. Mă așez lângă ea.

— Mara, știu că e greu… Dar bunica te iubește.

— Atunci de ce nu mă lasă să fiu eu însămi?

Nu știu ce să-i răspund. Poate pentru că mama nu știe altfel să arate dragostea. Poate pentru că îi e teamă că-și pierde locul în viața noastră.

Seara următoare, la cină, atmosfera e apăsătoare. Mama încearcă să fie veselă:

— Mara, ți-am adus o bluză nouă! E din bumbac bun, să nu răcești.

Mara oftează și pleacă de la masă fără un cuvânt. Mama oftează și ea.

— Ce-am făcut greșit? De ce nu mă mai ascultă nimeni?

Mă uit la ele — două femei dragi mie, fiecare rănită în felul ei. Îmi vine să țip: „Nu e vina nimănui! Doar că lumea s-a schimbat!” Dar tac. Mă simt prinsă între două lumi care nu se mai întâlnesc.

Într-o duminică, încerc să le aduc împreună. Le invit la o plimbare în parc. Mara vine în hanoracul ei preferat, cu gluga trasă pe cap. Mama poartă paltonul bej și broșa cu pietre albastre.

Pe bancă, încerc timid:

— Poate ați putea merge împreună la cumpărături… Să-ți alegi tu hainele, Mara, iar bunica să fie acolo cu tine.

Mama oftează:

— Nu mai știu ce-i place tineretului… Parcă vorbim limbi diferite.

Mara ridică din umeri:

— Nu trebuie să-mi cumpere nimic dacă nu vrea.

Le privesc și simt cum mă apasă vinovăția. Poate n-am știut să le apropii destul. Poate am lăsat orgoliile să crească între noi.

Într-o seară, după ce Mara adoarme, mama vine la mine în bucătărie.

— Tu ai fost altfel… Nu te-ai certat niciodată cu mine pentru haine.

Zâmbesc trist:

— Ba da, mamă. Doar că tu nu ai vrut să vezi.

Se uită la mine lung și pentru prima dată văd lacrimi în ochii ei.

— Mi-e teamă că n-o să mai am loc în viața voastră…

O iau de mână:

— Întotdeauna vei avea loc. Dar trebuie s-o lași pe Mara să fie ea însăși.

A doua zi dimineață, găsesc pe patul Marei un bilet scris stângaci: „Poți să-ți alegi singură hainele. Eu doar vreau să fii fericită.”

Mara zâmbește pentru prima dată după mult timp. O îmbrățișează pe bunica fără cuvinte. Știu că nu s-au rezolvat toate problemele — dar poate am făcut primul pas spre împăcare.

Uneori mă întreb: Oare cât de mult trebuie să ne schimbăm pentru cei pe care îi iubim? Și cât de mult trebuie să-i lăsăm pe ceilalți să fie ei înșiși? Poate voi aveți răspunsul…