O noapte de noiembrie care mi-a schimbat viața: Povestea unei mâini întinse când nu mai credeam în oameni

— Doamnă, vă rog, opriți-vă!
Vocea aceea rece, autoritară, a tăiat aerul înghețat din supermarket. M-am întors cu inima bubuindu-mi în piept, cu plasele ascunse sub geaca veche, murdară. Mâinile îmi tremurau și simțeam cum obrajii mi se înroșesc de rușine. Un agent de pază, un bărbat tânăr cu ochi obosiți, se apropia de mine. În spatele lui, o casieră mă privea cu dispreț.
— Ce aveți acolo?
Am încercat să spun ceva, dar cuvintele mi s-au blocat în gât. Știam că nu am nicio scuză. Furasem. Pentru prima dată în viața mea. Dar nu pentru mine. Pentru Vlad, băiatul meu de opt ani, care mă aștepta acasă cu stomacul gol și ochii mari de speranță.
— Vă rog… Nu am avut de ales…
Agentul a oftat și a dat din cap către un polițist care tocmai intra pe ușă. Uniforma lui părea și mai amenințătoare decât privirea casierei. M-am gândit la Vlad, la cum o să mă aștepte și nu o să mai vin niciodată acasă. Am simțit că mă prăbușesc.

Polițistul s-a apropiat încet, fără să ridice vocea. Avea o privire blândă, dar fermă.
— Cum vă numiți?
— Radmila Popescu…
— Ce s-a întâmplat?
Am izbucnit în plâns. Nu mai puteam ține nimic în mine. Am povestit totul: cum am rămas fără serviciu după ce fabrica unde lucram s-a închis, cum soțul meu ne-a părăsit fără să se uite înapoi, cum chiria ne sufocă și frigul ne intră în oase. Cum Vlad nu a mai avut carne în farfurie de două luni și cum am încercat să-i fac o supă dintr-un cub de concentrat și apă chioară.

Polițistul m-a ascultat fără să mă întrerupă. La final, a oftat adânc.
— Știți că trebuie să vă duc la secție… Dar haideți să vorbim puțin afară.

În fața supermarketului, frigul era și mai tăios. M-am ghemuit pe o bancă, cu ochii în pământ.
— Radmila, știți că nu sunteți singura în situația asta? Sunt atâția oameni care trec prin ce treceți dumneavoastră… Dar nu toți au curajul să ceară ajutor.
— Nu am pe cine… Toți prietenii mei sunt la fel de săraci ca mine. Mama e bolnavă la țară, nu poate nici ea să mă ajute…

A tăcut o clipă, apoi a scos din buzunar un portofel vechi și a scos două bancnote de cincizeci de lei.
— Nu vă pot lăsa să plecați așa. Luați banii ăștia și mergeți acasă la copil. Dar promiteți-mi că mâine veniți la secție să discutăm. Poate găsim o soluție.

Am refuzat la început, rușinată până în măduva oaselor. Dar el a insistat:
— Nu e milă, Radmila. E omenie. Și eu am fost crescut de o mamă singură.

Am luat banii cu mâna tremurândă și am plecat spre casă cu lacrimile curgându-mi pe obraji. Vlad m-a întâmpinat la ușă:
— Mami, ai adus ceva?
I-am arătat pâinea caldă și brânza cumpărată din banii primiți. S-a aruncat la gâtul meu:
— E cel mai frumos Crăciun!

A doua zi m-am dus la secție, cu inima cât un purice. Sorin — așa îl chema pe polițist — m-a primit cu un ceai cald.
— Am vorbit cu cineva de la primărie. Poate reușim să vă punem pe lista pentru ajutor social și alimente. Și… dacă vreți, cunosc o doamnă care are nevoie de cineva să-i facă curățenie câteva ore pe săptămână.

Nu-mi venea să cred că cineva chiar vrea să mă ajute fără să ceară nimic în schimb. Am acceptat timid propunerea și, încet-încet, viața mea a început să se schimbe. Am primit alimente de la biserică, Vlad a primit haine de la alți copii din cartier, iar eu am început să lucrez pentru doamna aceea bătrână care m-a tratat ca pe propria fiică.

În Ajunul Crăciunului, Sorin a venit la noi cu soția lui și cu două sacoșe pline: cozonac, portocale, jucării pentru Vlad.
— Să nu uiți niciodată că oamenii pot fi buni — mi-a spus el.

Au trecut ani de atunci. Vlad e acum licean și vrea să devină polițist — ca Sorin. Eu am reușit să-mi găsesc un serviciu stabil și am început să ajut la rândul meu alte mame singure din cartier.

Uneori mă întreb: ce s-ar fi întâmplat dacă Sorin ar fi ales să mă pedepsească atunci? Cât valorează o clipă de omenie într-o lume atât de rece? Poate chiar și cel mai mic gest poate schimba un destin — voi ce credeți?