Regulile Mamei-Soacre: Cum Aproape M-a Frânt Tradiția Ei

— Nu-i corect, mamă! De ce doar Vlad primește cadoul cel mare? De ce Ilinca nu contează?
Vocea mea tremura, dar nu mai puteam să tac. Era a treia oară în ultimul an când soacra mea, doamna Stancu, făcea diferențe între copiii mei. Vlad, băiatul cel mare, primea mereu atenția, cadourile scumpe și laudele, în timp ce Ilinca, fetița mea de opt ani, era tratată ca o umbră la mesele de familie.

Era Ajunul Crăciunului. În sufrageria largă, cu miros de cozonac și portocale, toată familia se adunase în jurul bradului. Soacra mea, cu zâmbetul ei rece, a întins un pachet mare, frumos împachetat, către Vlad. Ilinca s-a uitat la mine cu ochii mari și umezi, iar eu am simțit cum mi se rupe sufletul.

— Mulțumesc, bunico! a spus Vlad, încercând să pară entuziasmat, dar știam că și el simte tensiunea. Ilinca a primit o păpușă mică, ieftină, pe care probabil o cumpărase în grabă de la colțul străzii.

— Mamă, nu vezi că nu e corect? am repetat eu, încercând să-mi stăpânesc furia.

Soacra m-a privit peste ochelari:
— Așa se face la noi în familie. Băiatul cel mare duce numele mai departe. E tradiție. Fetele… ele pleacă oricum din casă.

M-am simțit mică și neputincioasă. Soțul meu, Sorin, a încercat să mă liniștească:
— Livia, lasă… nu te mai consuma. Așa e mama de când o știu.

Dar nu puteam să accept. Nu mai puteam să tac. În acea seară, după ce copiii au adormit, am plâns în baie până mi-au amorțit obrajii. M-am întrebat dacă nu cumva exagerez eu. Poate că așa e peste tot la țară, poate că nu pot schimba nimic.

A doua zi dimineață, Ilinca m-a întrebat:
— Mami, eu nu sunt la fel de importantă ca Vlad?

Am simțit cum mă sufoc. Am luat-o în brațe și i-am promis că pentru mine ea e totul. Dar promisiunea asta nu-i putea șterge tristețea din ochi.

Săptămânile au trecut cu aceeași poveste: la fiecare aniversare, la fiecare vizită la bunici, Vlad era centrul atenției. Ilinca devenea tot mai retrasă. Într-o zi am găsit-o desenând o familie fără bunici.

Am încercat să vorbesc cu Sorin:
— Trebuie să facem ceva! Ilinca suferă. Nu e normal!

El a dat din umeri:
— Ce vrei să fac? Să mă cert cu mama? Nu vezi că nu o schimbi?

Am simțit că mă sufoc între două lumi: una a tradițiilor vechi și una a iubirii egale pentru copii. Am început să evit vizitele la soacră-mea. Dar ea a venit peste noi acasă:
— Ce-i cu tine, Livia? De ce nu mai aduci copiii? Să nu crezi că dacă te superi tu schimb ceva!

Atunci am izbucnit:
— Dacă nu poți să-i iubești pe amândoi la fel, mai bine nu-i iubi deloc! Nu vreau ca Ilinca să crească simțindu-se mai puțin decât fratele ei!

A urmat o ceartă cumplită. Sorin s-a retras în dormitor. Soacra a plecat trântind ușa.

În zilele următoare am simțit privirile reci ale rudelor la biserică și la piață. „Livia s-a răzvrătit împotriva soacrei”, șușoteau vecinele. Mama mea m-a sunat plângând:
— Ce-ai făcut? O să ne faci de râs!

Dar eu nu mai puteam da înapoi. Pentru prima dată în viață am ales să-mi apăr copiii chiar dacă asta însemna să fiu singură împotriva tuturor.

Ilinca a început să zâmbească din nou când a văzut că nu mai mergem la bunici unde se simțea invizibilă. Vlad s-a apropiat de ea și i-a spus într-o seară:
— Știi, și mie mi-ar plăcea să fim tratați la fel.

Sorin a început să mă susțină timid:
— Poate ai dreptate… Poate că e timpul să schimbăm ceva.

Au trecut luni până când soacra mea a venit din nou la noi. Era mai bătrână, mai obosită.
— Poate că am greșit… Nu știu altfel. Așa am fost crescută.

Am plâns amândouă atunci. Nu știu dacă va putea vreodată să-i iubească pe amândoi la fel, dar știu că am făcut ce trebuia pentru copiii mei.

Uneori mă întreb: câte mame mai tac din gură de dragul liniștii? Câte fete cresc crezând că nu contează doar pentru că „așa e tradiția”? Oare chiar merită să păstrăm orice tradiție dacă ea frânge suflete?