Întoarcerea lui Vlad: Povestea unei alegeri imposibile

— Ioana, nu pot să mai stau. Nu sunt pregătit pentru asta, a spus Vlad, cu ochii în pământ, în timp ce eu abia mai puteam respira de la burta uriașă. Eram în luna a noua și simțeam că lumea se prăbușește peste mine. Am rămas cu mâna pe clanță, privind cum bărbatul pe care îl iubeam de șapte ani își strânge în grabă câteva haine într-o geantă veche.

— Vlad, nu poți să faci asta acum! Nu vezi că nasc dintr-o clipă în alta? am strigat, dar vocea mi s-a frânt. El nu s-a uitat înapoi. Ușa s-a trântit și liniștea aceea grea, de plumb, s-a așezat peste apartamentul nostru mic din cartierul Drumul Taberei.

Așa a început singurătatea mea. Mama a venit din Buzău să mă ajute cu nașterea. Am plâns pe umărul ei ca un copil, dar ea nu m-a judecat niciodată. — O să vezi, Ioana, o să te descurci. Ești mai puternică decât crezi.

Au trecut trei ani. Trei ani în care am crescut-o singură pe Mara, fetița noastră cu ochi mari și păr cârlionțat. Am lucrat ca educatoare la o grădiniță privată, am făcut naveta cu tramvaiul 41 și am învățat să mă descurc cu bani puțini și nopți nedormite. Prietenele mele au dispărut una câte una, fiecare cu grijile ei. Doar mama mi-a rămas aproape.

Într-o după-amiază de martie, când primăvara abia se simțea în aer, am primit un mesaj pe Facebook de la Vlad. „Ioana, vreau să vorbim. Mi-e dor de tine și de Mara.” Am simțit cum mi se strânge stomacul. L-am ignorat două zile, dar mesajele au continuat: „Am greșit. Vreau să repar ce am stricat.”

Am acceptat să ne vedem într-o cafenea din centru. Vlad era schimbat: mai slab, cu cearcăne adânci și privirea pierdută. — Ioana, știu că nu merit iertarea ta, dar te rog… lasă-mă să fiu tată pentru Mara. Am fost un laș. M-am speriat. Tata m-a crescut cu palma și m-am temut că voi fi ca el… Dar am fost și mai rău: am fugit.

M-am uitat la el și am simțit furie, milă și ceva ce nu voiam să recunosc: dorința ca totul să fie ca înainte. — Vlad, Mara nu știe cine ești. Pentru ea, tatăl e doar un desen pe care îl face la grădiniță când copiii vorbesc despre familie.

A început să vină la noi acasă, la început doar ca „un prieten de familie”. Mara l-a plăcut imediat – îi aducea jucării și îi citea povești cu voci caraghioase. Mama mă privea cu sprânceana ridicată: — Ai grijă, Ioana. Odată ce deschizi ușa asta, nu o mai poți închide ușor.

Într-o seară, după ce Mara a adormit, Vlad a rămas pe canapea. — Ioana, vreau să ne împăcăm. Să fim din nou o familie. Am început terapia, m-am schimbat…

Am izbucnit: — Și dacă peste un an ți se face iar frică? Dacă iar fugi? Cum pot eu să risc inima Marei pentru promisiunile tale?

— Nu pot garanta nimic, dar vreau să încerc. Te rog…

Am stat nopți întregi uitându-mă la Mara cum doarme și întrebându-mă dacă are nevoie de un tată sau dacă e mai bine fără el decât cu unul care ar putea pleca din nou. Prietena mea cea mai bună, Simona, mi-a spus: — Dacă îl primești înapoi doar de dragul copilului, o să regreți toată viața. Dar dacă încă îl iubești…

Mama era mai pragmatică: — Bărbații nu se schimbă peste noapte. Dar nici copiii fără tată nu cresc fără răni.

Într-o duminică dimineață, Vlad a venit cu flori pentru mine și o bicicletă mică pentru Mara. S-au jucat în parc ore întregi. I-am privit de la distanță și m-am întrebat dacă pot avea din nou încredere.

Seara aceea am avut cea mai grea discuție din viața mea:
— Vlad, dacă vrei să fii parte din viața noastră, trebuie să accepți că nu va fi ușor. Va trebui să recâștigi tot ce ai pierdut.
— Sunt pregătit să fac orice.
— Atunci începe prin a fi aici zi de zi. Fără promisiuni mari, fără vorbe goale.

Au trecut două luni de când Vlad vine zilnic la noi. Mara îl strigă „tati” și râde ca niciodată înainte. Eu încă mă tem – mă tem că totul e prea frumos ca să fie adevărat.

Acum vă întreb pe voi: Poate cineva care te-a abandonat când aveai cea mai mare nevoie de el să merite o a doua șansă? Sau unele răni sunt prea adânci ca să se vindece vreodată?