„Mamă, tu mereu poți…”: Vara care mi-a răsturnat lumea

— Mamă, tu mereu poți! Hai, nu te mai plânge, că doar nu ești bătrână!
Vocea lui Vlad răsună în bucătăria mică, printre aburii de la ciorba care clocotea pe aragaz. Îmi tremură mâinile pe lingura de lemn, dar încerc să nu arăt. Îmi mușc buza și mă uit la el, băiatul meu cel mare, care a crescut prea repede și parcă a uitat cine l-a învățat să meargă.
— Vlad, nu mă plâng, doar că… e greu să țin pasul cu tot ce aveți voi nevoie. Copiii sunt neastâmpărați, casa e mare…
— Lasă, mamă, că te descurci. Tu mereu ai făcut față la toate.
Mă uit la nora mea, Irina, care stă cu telefonul în mână și răspunde absentă:
— Dacă nu poți, spune-ne din timp. Nu vrem să te forțăm…
Dar tonul ei e rece, ca și cum deja am dat greș.

Vara asta trebuia să fie altfel. Am venit la București să-i ajut cu cei doi nepoți — Andreea și Matei — cât timp ei muncesc. Mi-am lăsat casa din Pitești în grija vecinei și am venit cu inima deschisă. M-am gândit că o să fie frumos: să le gătesc copiilor, să-i duc în parc, să simt din nou viața plină de râsete mici. Dar realitatea m-a izbit ca un val rece.

În fiecare dimineață mă trezesc la șase. Fac cafeaua, pregătesc micul dejun pentru toți, apoi îi trezesc pe copii. Andreea vrea clătite, Matei vrea cereale. Vlad și Irina nu apucă niciodată să-mi spună mulțumesc — grăbiți, cu ochii în telefoane sau pe fugă spre serviciu. Rămân singură cu vasele murdare și cu două perechi de ochi curioși care mă întreabă când mergem în parc.

La prânz gătesc supă cu tăiței de casă, tocmai cum îi plăcea lui Vlad când era mic. Dar el nici nu gustă; Irina spune că ține dietă. Copiii se strâmbă la legume. Mă simt ca o umbră în propria familie.

Seara, când toți se întorc acasă, aștept un semn de recunoștință. Poate o îmbrățișare de la Vlad sau un zâmbet de la Irina. Dar primesc doar observații:

— Mamă, ai uitat să pui hainele la uscat?
— Nu găsesc jucăria lui Matei!
— De ce nu ai făcut și paste?

Într-o seară, după ce copiii adormiseră, am încercat să vorbesc cu Vlad:

— Vlad, simt că nu mai pot. E prea mult pentru mine…

El a oftat și s-a uitat la mine ca la un copil răsfățat:

— Mamă, tu mereu ai fost puternică. Nu te mai văita! Toate mamele fac asta.

M-am simțit mică, invizibilă. Am ieșit pe balcon și am privit luminile orașului. Mi-am amintit de serile liniștite din Pitești, când citeam sau stăteam la povești cu vecina mea, tanti Maria. Aici totul e pe fugă, totul e despre ce trebuie făcut pentru ceilalți.

Într-o zi ploioasă de august, Andreea s-a îmbolnăvit. Febră mare, plânsete, panică. Am stat lângă ea toată noaptea cu comprese reci pe frunte. Dimineața, Irina a intrat în cameră și m-a privit acuzator:

— De ce nu ne-ai sunat? Dacă i se întâmpla ceva?

Am simțit cum mi se strânge inima:

— Nu am vrut să vă sperii… Am crezut că pot gestiona.

Irina a dat ochii peste cap:

— Data viitoare sună-ne! Nu vrem surprize.

M-am simțit vinovată că am încercat să fiu de ajutor.

Au trecut zilele una după alta, toate la fel: muncă fără pauză, fără apreciere. Într-o după-amiază am primit un telefon de la tanti Maria:

— Ce faci, dragă? Cum e la București?

Am izbucnit în plâns:

— Nu mai pot… Parcă nu mai sunt mama lor, ci o servitoare.

Ea mi-a spus blând:

— Tu trebuie să ai grijă și de tine. Dacă nu pui limite acum, n-o să le pună nimeni pentru tine.

Cuvintele ei au rămas cu mine toată ziua. Seara i-am chemat pe Vlad și Irina la masă.

— Vreau să vorbim serios. Simt că nu mai pot continua așa. Am nevoie de respect și de puțin ajutor. Nu sunt robot.

Vlad s-a uitat mirat:

— Mamă… dar noi credeam că îți place să fii aici!

Irina s-a ridicat nervoasă:

— Dacă nu poți face față, spune-ne clar!

Am simțit că mă sufoc. Pentru prima dată în viață am spus ce simt:

— Nu mai pot! Vreau să mă întorc acasă! Vreau să fiu eu însămi!

A fost liniște grea în bucătărie. Vlad a încercat să spună ceva, dar l-am oprit din priviri.

A doua zi mi-am făcut bagajele. Copiii au plâns când au aflat că plec. Vlad m-a condus la gară fără să spunem prea multe.

În trenul spre Pitești am privit pe geam și m-am întrebat: Oare câte mame trăiesc povestea asta? Câte femei își sacrifică liniștea pentru o familie care uită să le spună „mulțumesc”? Poate e timpul să ne cerem dreptul la respect — chiar dacă doare.