Fiul meu m-a acuzat că i-am distrus familia: totul a pornit de la o farfurie nespălată

— Nu pot să cred, mama! Cum ai putut să-i vorbești așa? Ți se pare normal să-i ceri să spele vasele când abia a venit de la muncă?

Vocea lui Radu răsuna în bucătăria mică, plină de abur și miros de ciorbă. Mâinile îmi tremurau pe marginea chiuvetei, iar privirea mi se oprea pe farfuria cu urme de mâncare, lăsată de Ana, nora mea. Nu era prima dată când se întâmpla asta, dar astăzi, după o zi lungă la serviciu și cu spatele dureros, nu m-am mai putut abține.

— Radu, am rugat-o doar să mă ajute. Nu am spus nimic urât, doar… nu mai pot face totul singură. Știi bine că nu mai am putere ca înainte.

El a oftat adânc, privindu-mă cu ochii aceia verzi, atât de asemănători cu ai tatălui lui. Poate prea asemănători. M-am întrebat mereu dacă nu cumva am greșit undeva, dacă nu cumva am făcut prea mult sau prea puțin pentru el.

Aveam doar 23 de ani când soțul meu, Sorin, a plecat. A ieșit pe ușă într-o seară ploioasă, lăsându-mă cu un copil de trei ani și o inimă frântă. Nu s-a uitat înapoi. Mi-a spus doar atât: „Nu pot. Nu sunt făcut pentru viața asta.” Și s-a dus la alta, mai tânără, mai liberă, fără griji și fără copii.

Ani la rând am muncit pe brânci. Am făcut naveta la fabrica de confecții din orașul vecin, am spălat haine la mână iarna în ligheanul din curte, am renunțat la haine noi și la visele mele. Totul pentru Radu. Seara îi citeam povești și îi promiteam că va fi bine. Când plângea după tatăl lui, îi spuneam că sunt aici și că nu-l voi părăsi niciodată.

Acum, după aproape 25 de ani, mă simt ca o străină în propria casă. Radu s-a însurat cu Ana acum doi ani. O fată bună, dar crescută altfel decât mine. La ea acasă nu se ridica nimeni de la masă fără să lase totul lună. Aici… aici pare că fiecare are lumea lui.

În seara aceea, după ce am ridicat vocea la Ana — sau cel puțin așa a perceput ea — s-a încuiat în dormitor și a plâns. Radu a venit la mine furios.

— Mama, nu ești singură aici! Trebuie să accepți că nu totul se face ca pe vremea ta!

— Dar eu ce să fac? Să mă prefac că nu văd? Să mă uit cum se adună vasele și nimeni nu le spală? Am muncit toată viața pentru tine! Acum nu mai contez?

— Nu e vorba despre asta! E vorba că trebuie să ne respecți și pe noi! Ana e obosită, are serviciu greu…

Am simțit cum mi se rupe ceva în piept. Oare eu n-am fost obosită niciodată? Oare eu n-am avut serviciu greu? Dar n-am avut cui să spun. N-am avut cine să mă apere sau să mă aline.

A doua zi dimineață, Ana a ieșit din cameră cu ochii umflați.

— Îmi pare rău dacă te-am supărat, doamnă Maria. Dar… nu sunt obișnuită să mi se spună ce să fac în casa asta.

— Ana, nu vreau să-ți spun ce să faci. Doar… am nevoie de ajutor. Nu mai sunt tânără.

A dat din cap și a plecat la serviciu fără să mai spună nimic. Radu nici nu s-a uitat la mine când a ieșit pe ușă.

În zilele următoare, tăcerea s-a așternut între noi ca o pătură grea. Mâncam separat, fiecare în colțul lui. M-am trezit gândindu-mă la mama mea, Dumnezeu s-o ierte, care mereu îmi spunea: „O mamă trebuie să rabde tot.” Dar cât poți răbda până când te pierzi pe tine?

Într-o seară, când Radu s-a întors târziu acasă, l-am așteptat în bucătărie.

— Radu, vreau să vorbim.

S-a așezat pe scaun fără chef.

— Ce mai vrei?

— Vreau doar să știu dacă mai am loc în viața ta. Dacă mai contez sau dacă ar trebui să plec…

S-a uitat lung la mine.

— Mama… tu ai făcut totul pentru mine. Dar acum trebuie să mă lași să-mi trăiesc viața cu Ana.

— Și eu? Unde rămân eu?

— Poate ar trebui să te gândești să-ți vezi și tu de viața ta…

Am simțit cum mi se taie respirația. Să-mi văd de viața mea? Care viață? Cea pe care am pus-o pe pauză pentru el? Cea pe care am sacrificat-o zi de zi?

În acea noapte n-am dormit deloc. M-am plimbat prin casă ca o umbră și m-am întrebat dacă toate sacrificiile mele au fost în zadar. Dacă dragostea unei mame chiar valorează atât de puțin când copilul devine adult.

A doua zi am început să-mi strâng lucrurile încet. Am pus într-o valiză câteva haine și poza cu Radu mic, râzând în brațele mele. Am lăsat un bilet pe masă: „Nu vreau să vă fiu povară. Să fiți fericiți.”

Când am ieșit pe ușă, am simțit frigul toamnei mușcându-mi obrajii. Am mers la sora mea, Viorica, care m-a primit cu brațele deschise.

— Maria, tu ai făcut tot ce-ai putut. Nu te învinovăți! Copiii uită uneori cât ai suferit pentru ei…

Au trecut câteva zile până când Radu m-a sunat.

— Mama… unde ești? Ana plânge mereu… Eu… îmi pare rău…

— Radu, poate e timpul să înveți ce înseamnă o familie adevărată. Să ai grijă unul de altul…

Am închis telefonul cu lacrimi în ochi. Poate că uneori dragostea trebuie să știe și când să plece.

Mă întreb acum: oare cât valorează sacrificiul unei mame? Oare chiar trebuie să ne pierdem pe noi ca să-i facem fericiți pe ceilalți? Voi ce credeți?