Fiica ascunsă: Adevărul care mi-a sfâșiat viața

— Nu pleca încă, Maria… mai am ceva să-ți spun.
Vocea mamei era stinsă, abia o mai auzeam printre oftaturi. Era decembrie, iar vântul bătea cu furie în geamurile vechi ale casei noastre din satul Bălteni. Mă aplecasem să-i aranjez perna, dar mâna ei slabă mi-a prins încheietura cu o forță neașteptată.
— Mamă, ce s-a întâmplat?
— Trebuie să știi… nu mai pot pleca din lumea asta cu povara asta pe suflet.
Am simțit cum mi se strânge stomacul. De câteva luni, mama era tot mai bolnavă, iar eu îi eram umbră: îi aduceam ceaiuri, îi citeam din Biblie, îi ștergeam fruntea când avea febră. Dar niciodată nu am simțit că suntem cu adevărat mamă și fiică. Poate pentru că nu semănăm deloc: ea blondă, cu ochi albaștri, eu brunetă cu ochi căprui. Poate pentru că vecinele șușoteau mereu când treceam pe uliță.
— Maria… tu nu ești fiica mea.
Cuvintele ei au căzut ca un trăsnet. Am simțit cum mi se taie respirația.
— Cum adică?
— Te-am crescut ca pe copilul meu, dar… tu ești fiica lui Gheorghe și a Ilincăi.
Gheorghe?! Preotul satului? Ilinca? Soția lui?
— Nu… nu înțeleg…
Mama a început să plângă în hohote. Mi-a povestit atunci totul: cum, în tinerețe, Gheorghe fusese dragostea vieții ei, dar el era deja însurat cu Ilinca. S-au iubit pe ascuns, iar eu am fost rodul acelei iubiri interzise. Ilinca nu putea avea copii și, ca să nu se afle rușinea, m-au dat mamei mele să mă crească drept copil orfan.
— Am vrut să-ți spun de atâtea ori… dar mi-a fost frică să nu mă urăști.
Am ieșit din cameră fără să spun nimic. Am mers prin zăpadă până la marginea satului, cu lacrimile înghețându-mi pe obraji. Toată viața mea fusese o minciună? Cine eram eu de fapt?
A doua zi, mama a murit. Am rămas singură într-o casă rece și plină de umbre. Vecinii au venit la priveghi, dar nimeni nu știa ce se petrece în sufletul meu. După înmormântare, am mers la biserică și l-am privit pe Gheorghe predicând despre adevăr și iertare. M-am întrebat dacă știe cine sunt eu cu adevărat.
Într-o seară, am prins curaj și m-am dus la casa preotului. Ilinca mi-a deschis ușa și m-a privit lung, ca și cum ar fi văzut o fantomă.
— Ce cauți aici, fată?
— Vreau să vorbesc cu părintele Gheorghe… e important.
El a venit după câteva minute, cu ochii obosiți și barba nerasă. M-am uitat la el și am simțit pentru prima dată că mă uit la tatăl meu adevărat.
— Ce vrei să-mi spui, Maria?
— Știu totul… despre mama mea adevărată. Despre dumneavoastră și mama Ilinca…
A rămas mut câteva clipe, apoi s-a prăbușit pe un scaun și a început să plângă ca un copil. Ilinca a venit lângă el și l-a luat de mână.
— De ce nu mi-ați spus niciodată? De ce m-ați lăsat să cresc fără să știu cine sunt?
Ilinca s-a uitat la mine cu ochii plini de lacrimi:
— Pentru că am vrut să te protejăm… Satul acesta nu iartă păcatele femeilor. Dacă s-ar fi aflat că preotul are copil din flori… ne-ar fi alungat pe toți. Eu am acceptat să te dau altcuiva doar ca să pot rămâne lângă Gheorghe…
Am simțit o furie oarbă amestecată cu milă. Am vrut să urlu la ei, dar nu am putut decât să plâng în hohote.
— Și eu? Eu unde am fost în toată povestea asta? Eu cine sunt?
Au încercat să mă îmbrățișeze, dar m-am tras înapoi. Am ieșit în noapte și am mers pe uliță până la cimitirul unde era mama mea adoptivă. M-am așezat lângă crucea ei și am plâns până dimineața.

Au trecut luni de atunci. Satul a început să vorbească: „Ai auzit? Maria e fata părintelui!” Unii mă priveau cu milă, alții cu dispreț. Am încercat să-mi găsesc locul printre oameni care mă știau de-o viață, dar care acum mă vedeau altfel.

Am început să scriu scrisori către mama mea adoptivă, ca și cum ar fi fost încă vie:

„Mamă, mi-e dor de tine… Nu știu dacă pot ierta vreodată minciuna asta, dar nici nu pot trăi fără rădăcini.”

Într-o zi, Ilinca a venit la mine acasă cu o cutie veche:

— Asta e pentru tine… Sunt scrisorile pe care le-am scris când te-am dat mamei tale adoptive. Nu am avut curaj să le trimit niciodată.

Am citit fiecare rând printre lacrimi: „Iartă-mă că nu pot fi mama ta… Iartă-mă că te-am lăsat.”

Am început să înțeleg cât de greu le-a fost tuturor femeilor din povestea mea: mamei mele adoptive care m-a crescut ca pe copilul ei; Ilincăi care a trăit cu inima frântă; mie care am purtat povara unei identități ascunse.

Într-o duminică, am mers la biserică și m-am așezat lângă Gheorghe. Lumea s-a uitat ciudat la noi, dar el mi-a strâns mâna sub bancă.

Poate că nu voi putea ierta niciodată totul, dar am început să cred că adevărul ne poate elibera.

M-am întrebat adesea: oare câte femei din satele noastre trăiesc cu astfel de secrete? Oare cât curaj trebuie să ai ca să-ți accepți trecutul și să mergi mai departe?