Case care nu sunt acasă: Povestea moștenirii, a pierderii și a unei familii destrămate

— Nu ai niciun drept să vinzi apartamentul din Drumul Taberei! Ți-ai pierdut mințile? Ți-ai uitat rădăcinile? — vocea mătușii mele, Mariana, răsuna în bucătăria mică, plină de abur și miros de cafea arsă. Mâinile îi tremurau pe cana de ceai, iar ochii îi aruncau scântei spre mine, ca și cum aș fi fost dușmanul familiei.

Am inspirat adânc, încercând să-mi țin lacrimile în frâu. De când au murit părinții mei într-un accident stupid de mașină, iar fratele meu s-a stins de cancer la doar 28 de ani, viața mea s-a transformat într-un șir nesfârșit de pomeni, hârtii notariale și telefoane pline de reproșuri. Bunica a plecat la doar două luni după ei, iar eu am rămas singură, cu trei apartamente și o casă bătrânească în Giurgiu. Moștenirea părea o povară mai grea decât orice doliu.

— Mariana, nu vreau să vând nimic. Dar nu pot să țin patru case goale. Nu mă ajută cu nimic să le văd părăsite, cu pereții reci și ferestrele sparte. — vocea mea era stinsă, aproape rugătoare.

— Nu e vorba despre case! E vorba despre familie! — a izbucnit unchiul Doru, intrând val-vârtej în bucătărie. — Ai uitat câte seri am petrecut aici? Câte Crăciunuri? Cum poți să te gândești măcar să le dai străinilor?

Mi-am strâns palmele în poală. Nu uitasem. Fiecare colț al acelor case era plin de amintiri: mirosul de cozonac al mamei, râsul fratelui meu când ne jucam ascunselea, vocea bunicii care mă chema la masă. Dar acum, toate acele voci erau tăcute. Și fiecare vizită a rudelor se transforma într-o negociere rece sau într-o ceartă aprinsă.

Într-o seară de iarnă, când zăpada se topea pe trotuarele murdare ale Bucureștiului, am primit un mesaj de la verișoara mea, Alina: „Ioana, dacă nu-mi dai cheia de la apartamentul din Militari până la sfârșitul săptămânii, să nu te mai aștepți la sprijinul nostru!” Am izbucnit în plâns. Sprijin? De luni de zile nu simțisem decât presiune și reproșuri.

Am încercat să vorbesc cu fiecare dintre ei. Să le explic că nu pot împărți totul fără să stric ceva. Că nu pot locui în patru locuri deodată. Dar fiecare discuție se termina cu uși trântite sau cu tăceri apăsătoare la telefon.

Într-o duminică dimineață, am mers la casa bunicii din Giurgiu. Am deschis ușa grea și am simțit mirosul vechi de lemn și mucegai. Am trecut prin camerele goale, atingând mobila prăfuită. Pe perete atârna încă poza părinților mei din tinerețe. M-am așezat pe patul bunicii și am început să vorbesc cu ea în gând:

— Bunico, ce să fac? Toți vor ceva din ce ai lăsat tu. Dar nimeni nu vrea să vină aici să repare acoperișul sau să curețe curtea. Toți vor doar partea lor…

Am rămas acolo ore întregi, ascultând liniștea casei care odinioară era plină de viață. Am realizat că niciuna dintre aceste case nu mai era „acasă”. Erau doar spații goale, pe care fiecare le revendica din orgoliu sau lăcomie.

Într-o zi, am primit citație la tribunal. Unchiul Doru mă dăduse în judecată pentru „împărțirea corectă a moștenirii”. M-am simțit trădată și umilită. La proces, avocații vorbeau despre metri pătrați și cote părți, iar eu mă uitam la rudele mele ca la niște străini.

După proces, Mariana m-a oprit pe hol:
— Ioana, nu te recunosc! Cum ai putut să ne aduci aici?
— Eu? Eu v-am adus? — am izbucnit eu. — Voi sunteți cei care m-ați împins aici! Eu am vrut doar liniște!

Am plecat acasă cu sufletul sfâșiat. În acea noapte am visat că eram din nou copil și alergam prin curtea bunicii. M-am trezit plângând.

Au trecut luni de zile cu avocați, acte și discuții sterile. Într-un final, am decis să vând totul și să donez o parte din bani unei fundații pentru copii orfani. Rudele m-au blestemat și au rupt orice legătură cu mine.

Acum stau într-un apartament mic din București, cu o pisică adoptată și câteva fotografii vechi pe perete. Nu mai am familie. Nu mai am case mari sau moșteniri grele. Dar am liniște.

Mă întreb uneori: oare ce înseamnă cu adevărat „acasă”? E un loc sau e o stare? Poate că acasă e acolo unde nu trebuie să lupți pentru dreptul de a aparține… Voi ce credeți?