Când am înțeles că nu mai pot fi invizibilă: Poveste din inima Bucureștiului

— Irina, ai uitat să cumperi lapte!
Vocea lui Radu răsună din bucătărie, tăioasă și grăbită. Mă opresc din spălatul vaselor, cu mâinile ude și inima strânsă. E a treia oară săptămâna asta când uit ceva. Sau poate doar a treia oară când el observă.
— Îmi pare rău, am avut o zi lungă la birou și apoi am trecut pe la mama ta, să-i duc medicamentele.
Radu oftează, fără să mă privească. Își ia geaca și pleacă la magazin, trântind ușa. Copiii, Mara și Vlad, se uită la mine cu ochi mari.
— Mami, de ce e tata supărat?
Nu știu ce să răspund. Poate pentru că nu sunt perfectă. Poate pentru că nu mai știu cine sunt, dincolo de lista de cumpărături și programările la dentist.

În fiecare dimineață mă trezesc înaintea tuturor. Fac pachete pentru școală, pregătesc cafeaua lui Radu, verific temele copiilor. La birou, șefa mă ceartă că nu am terminat raportul. Acasă, Radu mă întreabă de ce nu am spălat mașina. Seara, când toți dorm, mă uit în oglindă și nu mai recunosc femeia palidă cu cearcăne adânci.

Într-o sâmbătă mohorâtă de martie, Radu insistă să ieșim cu copiii în oraș. Mergem în Piața Universității, unde e agitație și muzică. Un bătrân cu vioară cântă „Ciobănaș cu trei sute de oi”. Mă opresc să-l ascult. Pentru prima dată după mult timp, simt că respir.

— Hai, Irina, nu avem toată ziua!
Radu mă trage de mână. Bătrânul se oprește din cântat și se uită direct la mine.

— Domnișoară, dumneavoastră păreți obosită. Cine vă ajută acasă?
Toată lumea se întoarce spre noi. Radu roșește.

— Soțul meu mă ajută… încerc să spun, dar vocea mi se frânge.

— Să nu lăsați femeia să ducă tot greul! spune bătrânul către Radu. Altfel, într-o zi n-o să mai aveți cui să-i cereți lapte.

Radu râde forțat și trage copiii după el. Eu rămân pe loc, cu ochii în lacrimi. Pentru prima dată cineva vede cât de greu îmi este.

Seara, acasă, liniștea e apăsătoare. Radu stă pe canapea cu telefonul. Mă apropii de el.

— Radu, tu chiar crezi că tot ce fac eu e… normal? Că nu contează?

Ridică din umeri.

— Toate femeile fac asta, Irina. Așa e la noi.

— Dar eu nu mai pot! Nu mai vreau să fiu invizibilă!

Copiii intră în sufragerie și ne privesc speriați. Mara vine la mine și mă ia de mână.

— Mami, tu plângi?

O strâng la piept și simt cum mi se rupe sufletul.

În zilele următoare nu mai vorbim prea mult. Radu începe să vină târziu acasă. Eu mă simt tot mai singură. La serviciu fac greșeli, acasă uit să gătesc. Într-o seară, Vlad face febră mare și nu găsesc termometrul. Îl sun pe Radu disperată.

— Nu pot să vin acum! Sunt cu băieții la meci!

Plâng în baie până adorm lângă patul lui Vlad.

După o săptămână de tăceri grele, primesc un mesaj de la mama: „Irina, ai grijă de tine! Nu ești singură.”

Merg la psiholog pentru prima dată în viață. Îi spun tot: despre oboseală, despre cum simt că nu exist decât pentru ceilalți. Despre cum mi-e frică să cer ajutor ca să nu par slabă.

— Irina, dacă ai dispărea mâine, cine ar observa primul? mă întreabă psihologul.

Nu știu ce să răspund.

Într-o duminică dimineață îi spun lui Radu că vreau să plec câteva zile singură la munte. Se uită la mine ca la o străină.

— Și copiii? Și casa?

— Te descurci! Ai spus că toate femeile fac asta… Acum fă-o tu!

Mara și Vlad mă îmbrățișează strâns când plec. Pe drum plâng și râd în același timp. La cabană dorm două zile fără să mă trezesc pentru nimeni.

Când mă întorc acasă, găsesc haos: vase nespălate, haine murdare, copii nemulțumiți.

— Nu știu cum reziști tu zilnic! spune Radu cu voce joasă.

Nu răspund nimic. Doar îl privesc lung.

Începem să împărțim sarcinile altfel. Radu duce copiii la școală dimineața. Eu am timp să citesc o carte sau să ies la alergat. Mara mă întreabă dacă sunt bolnavă – nu m-a văzut niciodată atât de liniștită.

Nu e ușor. Ne certăm des. Dar pentru prima dată simt că exist și eu în propria mea viață.

Uneori mă întreb: câte femei ca mine trăiesc invizibile în casele lor? Câte dintre noi așteptăm ca cineva să ne vadă cu adevărat? Dacă ați fi în locul meu… ați avea curajul să spuneți „ajunge”?