Rugăciune sub fereastra spitalului: Cum am pierdut și regăsit speranța când soția mea lupta pentru viață

— Nu! Irina! Ce faci? — am strigat, văzând-o cum se prăbușește pe gresia rece din bucătărie. Am alergat spre ea, inima bubuindu-mi în piept, mâinile tremurând necontrolat. Ochii ei, altădată plini de viață, erau acum închiși, iar pielea îi devenise palidă ca varul. Am sunat la 112 cu vocea gâtuită de panică, încercând să-mi adun gândurile.

— Veniți repede! Soția mea… nu răspunde! — am bâiguit, simțind cum lumea mi se destramă sub picioare.

Ambulanța a ajuns în zece minute, dar pentru mine au părut o eternitate. Fetița noastră, Ana, plângea în camera ei, iar eu nu știam cum să-i explic ce se întâmplă. Am urcat cu Irina în ambulanță, ținându-i mâna rece și rugându-mă în gând la Dumnezeu să nu mi-o ia.

La spitalul județean din Ploiești, totul s-a derulat ca într-un vis urât. Medici grăbiți, asistente cu fețe obosite, miros de dezinfectant și disperare. M-au lăsat pe un hol îngust, cu pereți galbeni scorojiti, în timp ce Irina era dusă la Terapie Intensivă. Un doctor cu ochi triști mi-a spus:

— Soția dumneavoastră a suferit un accident vascular cerebral masiv. Vom face tot ce putem…

Cuvintele lui s-au pierdut într-un zgomot surd. Am simțit că mă prăbușesc. Cum să-i spun Anei că mama ei poate să nu se mai întoarcă acasă?

Primele zile au fost un chin. Nu aveam voie să intru la ea din cauza restricțiilor. Stăteam sub fereastra salonului ei, privind spre geamul aburit, sperând să-i zăresc silueta. În fiecare dimineață veneam cu Ana și îi făceam cu mâna, chiar dacă nu știam dacă Irina ne vede sau ne simte prezența.

— Tati, mami o să vină acasă? — mă întreba Ana cu ochii mari și umezi.

— Da, iubita mea… trebuie să creadă și ea că o așteptăm — îi răspundeam, deși în sufletul meu mă luptam cu disperarea.

Nopțile erau cele mai grele. Mă rugam în șoaptă, cu palmele strânse și lacrimile curgând pe obraz. Îmi aminteam de toate momentele noastre împreună: excursiile la munte, serile liniștite pe balcon, certurile mărunte și împăcările dulci. O iubeam mai mult decât orice pe lume și nu puteam accepta gândul că aș putea rămâne fără ea.

Familia mea nu m-a ajutat prea mult. Mama mea, Maria, mereu critică, m-a sunat:

— Ți-am spus să nu o lași să muncească atât! Femeile trebuie să stea acasă, să aibă grijă de copii!

— Mamă, nu e momentul… — am oftat eu, simțind cum mă apasă și mai tare povara.

— Dacă ai fi ascultat de mine… — a continuat ea, dar am închis telefonul. Nu aveam nevoie de reproșuri. Aveam nevoie de sprijin.

Sora Irinei, Alina, a venit din București să mă ajute cu Ana. Încerca să fie puternică pentru noi toți, dar o vedeam cum plânge pe ascuns în baie.

— Nu e corect… Irina e atât de tânără… — șoptea ea într-o seară.

— Știu… dar trebuie să fim tari pentru ea — i-am spus, strângând-o în brațe.

Au trecut zilele una după alta, fiecare aducând vești tot mai sumbre. Medicii nu ne dădeau speranțe:

— Dacă supraviețuiește, va rămâne probabil paralizată… — mi-a spus un neurolog cu voce blândă.

Am simțit că mă sufoc. Cum avea să fie viața noastră? Cum avea Ana să-și vadă mama pe jumătate prezentă?

Într-o dimineață friguroasă de martie, am venit din nou sub fereastra spitalului. Am îngenuncheat pe asfaltul ud și am început să mă rog cu voce tare:

— Doamne, dacă exiști… nu-mi lua soția! Las-o pe Irina lângă noi! Fără ea nu suntem nimic…

O asistentă m-a văzut și mi-a făcut semn să urc la etajul doi. Am alergat pe scări cu inima cât un purice. Când am intrat în salon, Irina era trează. Slabă, palidă, dar vie. M-a privit cu ochii ei mari și m-a strâns de mână.

— M-am întors… pentru tine și pentru Ana… — a șoptit ea.

Am izbucnit în plâns ca un copil. Nu-mi venea să cred că miracolul s-a întâmplat.

Recuperarea a fost lungă și grea. Irina a trebuit să reînvețe să meargă și să vorbească. Au fost momente când voia să renunțe:

— Nu mai pot… sunt o povară pentru voi…

— Nu ești o povară! Ești sufletul nostru! — i-am spus de fiecare dată.

Ana îi aducea desene și îi cânta cântece de leagăn. Încet-încet, Irina a început să zâmbească din nou.

Familia s-a schimbat. Mama mea a venit într-o zi cu o supă caldă și a spus doar atât:

— Iartă-mă că am fost aspră…

Alina a rămas aproape de noi și ne-a ajutat la fiecare pas.

Astăzi, după un an de la acea zi neagră, Irina merge singură prin parc ținând-o pe Ana de mână. Nu e totul ca înainte, dar suntem împreună și asta contează cel mai mult.

Mă întreb adesea: De ce trebuie să trecem prin suferință ca să prețuim cu adevărat ceea ce avem? Oare câți dintre noi uităm cât de fragil e totul până când viața ne pune la încercare?