Umbrele unei iubiri frânte: Strigătul mut al Anei

— Ana, nu vezi că nu ești în stare nici măcar să aduci pe lume un copil sănătos? Glasul rece al soacrei mele, doamna Maria, mi-a răsunat în urechi ca un ecou dureros, în timp ce stăteam pe marginea patului din camera mică, cu mâinile strânse pe burtica mea de cinci luni. Ochii lui Radu, soțul meu, evitau privirea mea. Se uita pe fereastră, cu maxilarul încleștat, de parcă ar fi vrut să fugă din propria viață.

Nu-mi imaginam niciodată că o veste medicală avea să-mi schimbe atât de brutal destinul. Doctorul ne spusese, cu voce joasă, că băiețelul nostru avea o malformație la inimă. Am simțit cum pământul mi se surpă sub picioare. Dar mai dureros decât orice diagnostic a fost reacția familiei lui Radu. În loc să mă țină în brațe, să-mi spună că vom trece împreună peste asta, am primit doar tăcere și priviri acuzatoare.

— Nu trebuia să te grăbești cu Ana, i-am spus eu de la început! a izbucnit Maria într-o seară, când Radu încerca să-i explice că nu e vina nimănui. — Uite ce ne-ai adus în casă!

M-am simțit ca o povară. Parcă nu mai eram Ana, fata veselă din Bacău care visa la o familie fericită. Eram doar „problema” lor. Mama mea mă suna zilnic, dar nu-i puteam spune adevărul. Nu voiam să o îngrijorez. — Sunt bine, mamă, îi spuneam mereu, cu voce stinsă.

Zilele treceau greu. Radu venea târziu acasă și vorbea puțin. Îl simțeam tot mai departe. Într-o noapte, când nu mai puteam dormi de griji, l-am întrebat:

— Radu, tu mă mai iubești?

A oftat adânc și a dat din cap fără să mă privească:

— Nu știu… E prea mult pentru mine.

Am plâns în pernă până dimineața. M-am întrebat de ce viața mea s-a transformat într-un coșmar. Unde greșisem? De ce nu meritam și eu fericire?

Când a venit momentul nașterii, am mers singură la spital. Radu mi-a spus că are treabă la serviciu. Maria nici măcar nu m-a întrebat dacă am nevoie de ceva. Am născut un băiețel micuț, cu ochi mari și triști. L-am numit Vlad. Doctorii mi-au spus că are nevoie urgent de operație la București.

Am sunat-o pe mama plângând:

— Mamă, nu mai pot! Sunt singură aici… Vlad are nevoie de mine și eu nu știu ce să fac!

Mama a venit imediat la mine și m-a luat acasă la Bacău. Radu n-a venit nici măcar să-și vadă fiul. Mi-a trimis un mesaj sec: „Sper să vă descurcați.”

Lunile care au urmat au fost un șir nesfârșit de drumuri la spital, analize și nopți nedormite lângă patul lui Vlad. Am cunoscut alte mame ca mine — unele abandonate de soți, altele sprijinite de familii unite. Le priveam cu invidie pe cele din urmă.

Într-o zi, la spital, o asistentă m-a întrebat:

— Ana, cum reziști?

Am zâmbit amar:

— Pentru el… numai pentru el trăiesc acum.

Vlad a trecut prin două operații dificile. De fiecare dată când îl vedeam conectat la aparate, simțeam că mi se rupe sufletul. Dar el zâmbea mereu când mă vedea. Zâmbetul lui era singura mea lumină.

Între timp, Radu a intentat divorț. Mi-a trimis actele prin poștă. Nici măcar nu a avut curajul să-mi spună în față. Maria nu m-a mai căutat niciodată.

Am rămas doar eu și Vlad. Mama m-a ajutat cât a putut, dar pensia ei abia ne ajungea pentru medicamentele băiatului. Am început să lucrez de acasă — făceam broderii pentru o firmă din oraș și vindeam pe internet ce reușeam să cos noaptea.

Într-o zi, când eram la farmacie să cumpăr medicamentele lui Vlad, farmacista m-a privit cu milă:

— E greu singură…

Am dat din cap și am simțit lacrimile cum îmi ard obrajii:

— Da… dar nu am altă cale.

Au trecut trei ani de atunci. Vlad merge acum la grădiniță specială și e cel mai curajos copil pe care îl cunosc. Încă are nevoie de tratament și controale periodice, dar zâmbetul lui îmi dă putere să merg mai departe.

Uneori mă întreb dacă am făcut bine că am plecat din casa lui Radu sau dacă ar fi trebuit să lupt mai mult pentru familia noastră. Dar apoi îl privesc pe Vlad cum se joacă și știu că am ales drumul corect.

Oare câte femei ca mine trăiesc aceeași poveste? Câte mame sunt judecate pentru lucruri care nu țin de ele? Voi ce ați fi făcut în locul meu?