Între două iubiri și o rugăciune: Cum am găsit drumul spre fericire

„Nu pot să cred că ai făcut asta, Ilinca!” vocea lui Vlad răsuna în bucătăria mică, printre aburii cafelei reci și picăturile de ploaie care băteau în geam. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceramică, iar inima îmi bătea nebunește. Nu era prima ceartă, dar era prima dată când simțeam că totul se rupe în mine. „Nu e așa cum crezi…” am șoptit, dar cuvintele mi s-au oprit în gât. Cum să-i explic că, de luni bune, sufletul meu era prins între el și Radu, prietenul nostru din copilărie?

Totul a început într-o seară de toamnă, când Radu s-a întors din Cluj după ani de absență. L-am văzut la biserică, la slujba de duminică, și am simțit cum ceva vechi și nerezolvat se trezește în mine. Vlad era lângă mine, ținându-mă de mână, dar gândurile mele zburau spre Radu, spre felul în care mă privea, ca și cum nu plecase niciodată. După slujbă, ne-am întâlnit toți trei la cofetăria din colț. Radu a zâmbit larg: „Ilinca, ai rămas la fel de frumoasă.” Vlad a râs forțat, iar eu am simțit un fior vinovat.

Zilele au trecut și întâlnirile cu Radu au devenit tot mai dese. Îmi spunea povești despre orașul mare, despre visele lui și despre cât de mult îi lipsise liniștea satului nostru. Mă ascultam râzând cu el și mă întrebam dacă nu cumva inima mea minte când spune că îl iubește pe Vlad. Seara, mă rugam în șoaptă: „Doamne, arată-mi calea! Nu vreau să rănesc pe nimeni.” Dar liniștea nu venea.

Mama a observat prima schimbarea. „Ilinca, ce ai? Nu mai ești tu. Vlad e băiat bun, dar parcă nu mai ești fericită.” Am izbucnit în plâns în brațele ei. „Nu știu ce să fac… Îl iubesc pe Vlad, dar cu Radu simt altceva. E ca și cum aș trăi două vieți.” Mama m-a strâns mai tare: „Nu te grăbi. Roagă-te. Dumnezeu știe ce e mai bine pentru tine.”

Într-o seară, Vlad a găsit mesajele dintre mine și Radu. Nu erau lucruri grave, dar destule cât să-i frângă inima. „De ce nu mi-ai spus?” m-a întrebat cu ochii roșii de lacrimi. „Mi-e frică să nu te pierd”, am recunoscut. „Dar dacă deja te-am pierdut?”

Am plecat de acasă și m-am dus la biserică. Era târziu, dar părintele Damian era încă acolo. M-a privit blând: „Ilinca, ce te apasă?” I-am spus totul printre sughițuri: iubirea pentru Vlad, dorul de Radu, vinovăția care mă sufoca. „Fata mea,” a spus părintele, „iubirea adevărată nu aduce confuzie și teamă. Roagă-te pentru luminare și ai răbdare cu tine însăți.”

A urmat o perioadă grea. Vlad nu-mi mai răspundea la telefon, iar Radu îmi trimitea mesaje lungi despre cât de mult mă vrea lângă el. Într-o noapte am visat că alerg printr-o pădure întunecată și nu găsesc ieșirea. M-am trezit plângând și am căzut în genunchi lângă pat: „Doamne, dacă Tu vrei să rămân singură, ajută-mă să accept.”

În duminica următoare am mers la biserică singură. La predică, părintele a vorbit despre iertare – nu doar față de ceilalți, ci și față de noi înșine. Am simțit că vorbește direct cu mine. După slujbă, l-am văzut pe Vlad la poartă. Avea ochii obosiți, dar m-a salutat cald: „Putem vorbi?”

Ne-am plimbat pe ulița satului, printre pomii înfloriți. „Ilinca,” a spus el încet, „nu vreau să te țin lângă mine dacă inima ta e în altă parte. Dar vreau să știi că te iubesc și te iert.” Am izbucnit în lacrimi: „Nu merit iertarea ta…” El mi-a luat mâna: „Nimeni nu e perfect. Poate că Dumnezeu are alt plan pentru noi.”

Cu Radu lucrurile s-au limpezit mai greu. Am încercat să fim împreună o vreme, dar am realizat că ceea ce simțeam era mai mult dorința de ceva nou decât iubire adevărată. El a plecat din nou la Cluj, iar eu am rămas cu liniștea unei alegeri făcute cu sufletul curat.

Au trecut luni până când am avut curajul să-l caut din nou pe Vlad. L-am găsit la marginea satului, reparând gardul bunicii lui. „Te-ai întors?” m-a întrebat zâmbind trist. „M-am regăsit”, i-am răspuns. Ne-am îmbrățișat fără cuvinte.

Astăzi suntem împreună din nou, dar altfel – mai sinceri, mai atenți unul la celălalt și mai aproape de Dumnezeu ca niciodată. Am învățat că iubirea nu e doar fluturii din stomac sau dorința de nou; e răbdare, iertare și credință.

Mă întreb uneori: dacă n-aș fi trecut prin această furtună, aș fi știut vreodată ce înseamnă să iubești cu adevărat? Voi ce ați fi ales în locul meu?