Firul nevăzut: Prietenia pusă la încercare de maternitate

— Ioana, nu pot să vin nici azi. Vlad are febră și nu doarme deloc, abia mai stau pe picioare, îmi pare rău…

Vocea Anei răsuna stins prin telefon, iar eu priveam în gol la ceașca de cafea rămasă neatinsă pe masa din bucătărie. Era a treia oară luna asta când întâlnirea noastră era anulată. Îmi mușcam buza, încercând să nu las supărarea să iasă la suprafață.

— Înțeleg, îi spun, deși nu înțelegeam. Sau poate nu voiam să înțeleg. Înainte, Ana era mereu acolo — la fiecare cafea de sâmbătă dimineața, la fiecare film prost văzut împreună, la fiecare plimbare fără țintă prin Herăstrău. Acum, totul părea să se învârtă doar în jurul lui Vlad, băiețelul ei de șase luni.

Am închis telefonul și am rămas cu un gol în stomac. M-am ridicat și am început să mă plimb prin apartament. Pe peretele din sufragerie încă mai era poza noastră de la mare, cu zâmbetele largi și părul ciufulit de vânt. M-am întrebat dacă Ana își mai amintește acea zi sau dacă totul s-a șters sub valul de scutece, biberoane și nopți nedormite.

Seara, am primit un mesaj de la mama: „Ioana, ai mâncat? Să nu uiți să te odihnești.” Am zâmbit amar. Toată lumea părea să aibă grijă de cineva — Ana de Vlad, mama de mine — dar eu? Cine avea grijă de mine?

A doua zi, la birou, colega mea, Simona, m-a întrebat:

— Ce ai pățit? Pari abătută.

Am dat din umeri.

— Prietena mea cea mai bună… parcă nu mai e a mea. De când a născut, nu mai are timp de nimic. Mă simt… uitată.

Simona a oftat.

— Știu cum e. Și sora mea s-a schimbat după ce a devenit mamă. Dar poate are nevoie doar de timp.

Am dat din cap, dar nu mă liniștea deloc gândul acesta. Seara am încercat să-i scriu Anei un mesaj lung, să-i spun ce simt, dar am șters tot înainte să apăs „trimite”. Cum să-i spun că mă doare distanța asta? Cum să-i cer să fie din nou ca înainte când știam că nu se poate?

Timpul trecea și întâlnirile noastre deveneau tot mai rare. Când ne vedeam, totul era despre Vlad: „A făcut primii pași!”, „Nu vrea să mănânce nimic!”, „Nu mai pot de oboseală.” Eu ascultam, dădeam din cap, încercam să fiu prezentă, dar simțeam că dispar puțin câte puțin din povestea ei.

Într-o seară ploioasă de noiembrie, am primit un telefon neașteptat.

— Ioana… poți veni la mine? Nu mai pot…

Vocea Anei era spartă de plâns. Am fugit la ea fără să stau pe gânduri. Am găsit-o pe canapea, cu Vlad dormind în brațe și ochii umflați de oboseală.

— Nu mai știu cine sunt… Nu mai sunt Ana… Sunt doar mama lui Vlad…

M-am așezat lângă ea și am luat-o în brațe. Pentru prima dată după mult timp, am simțit că prietena mea e acolo, sub toate straturile de epuizare și griji.

— Ești tot tu, Ana. Doar că ai nevoie de ajutor. Și eu am nevoie de tine…

Am plâns amândouă în tăcere. Atunci am înțeles că nu doar eu pierdusem ceva — și ea se pierduse pe sine.

După acea seară, lucrurile nu s-au schimbat peste noapte. Dar am început să ne regăsim pas cu pas. Am mers împreună la o piesă de teatru — Vlad a rămas cu mama Anei — și pentru două ore am râs ca înainte. Am început să vorbim și despre altceva decât despre copil sau oboseală: despre visele noastre, despre fricile noastre, despre cât ne e dor una de alta.

Au fost momente când m-am simțit egoistă pentru că voiam prietena mea „înapoi”, dar am realizat că prietenia adevărată nu se măsoară în ore petrecute împreună sau în mesaje zilnice. Se măsoară în felul în care rămâi aproape chiar și când viața te trage în alte direcții.

Uneori încă mă întreb dacă legătura noastră va rezista tuturor schimbărilor care vor veni. Dar știu acum că firul nevăzut dintre noi e mai puternic decât credeam.

Mă uit la poza noastră veche și zâmbesc trist: oare câți dintre noi au pierdut prietenii dragi atunci când viața i-a schimbat? Oare cât putem ierta și cât putem aștepta ca să păstrăm vie o legătură adevărată?