Când soacra devine colegă de apartament: Viața mea între două lumi

— Irina, nu te supăra, dar trebuie să înțelegi că și eu am dreptul la fericire!
Vocea răstită a Vioricăi răsuna în bucătăria noastră mică, printre aburii de la ciorba care fierbea pe aragaz. Mâinile îmi tremurau pe lingura de lemn. Vlad, soțul meu, stătea între noi ca un copil prins la mijloc, evitând să mă privească în ochi. Mara, fetița noastră de șapte ani, se juca pe covor cu păpușa ei, dar știam că ascultă totul.

— Nu spun că nu aveți dreptul la fericire, dar nici eu nu mai am aer aici! Suntem patru oameni într-un apartament cu două camere! Acum vrei să-l aduci și pe domnul Petre? Unde o să doarmă? Pe masa din bucătărie?

Viorica a ridicat din umeri, cu acea privire de martiră pe care o folosea mereu când voia să mă facă să mă simt vinovată. — O să ne descurcăm. Petre e un om bun. Și eu am făcut destule sacrificii pentru voi!

M-am abținut cu greu să nu izbucnesc. De când ne-am mutat împreună, după ce tatăl lui Vlad a murit, viața mea s-a transformat într-o serie de compromisuri. Nu mai aveam intimitate, nu mai puteam să mă uit la un film fără să aud comentariile acide ale Vioricăi despre „tineretul din ziua de azi”. Dar acum… Acum era prea mult.

În seara aceea, după ce Mara a adormit, am încercat să vorbesc cu Vlad.

— Vlad, nu mai pot. Simt că mă sufoc. Nu e normal ce se întâmplă. Mama ta nu ne-a întrebat niciodată dacă suntem de acord cu toate astea.

El a oftat adânc și s-a uitat la mine cu ochii lui obosiți.

— Știu, Irina. Dar ce vrei să fac? E mama… Nu pot s-o dau afară. Și Petre… dacă ea îl iubește…

— Dar noi? Pe noi cine ne iubește? Cine are grijă de liniștea noastră?

A tăcut. Și tăcerea lui m-a durut mai tare decât orice ceartă.

A doua zi dimineață, când m-am trezit, l-am găsit pe domnul Petre în bucătărie, făcându-și cafeaua ca și cum ar fi fost acasă la el. M-a salutat jovial:

— Bună dimineața, doamnă Irina! Să știți că eu beau cafeaua fără zahăr. Sper că nu deranjez prea tare.

Am zâmbit forțat și am simțit cum mi se strânge stomacul. În următoarele zile, rutina noastră s-a dat peste cap complet. Domnul Petre avea obiceiul să fumeze pe balcon cu ușa larg deschisă, iar Mara tușea mereu. Viorica gătea doar ce-i plăcea lui Petre și critica orice făceam eu. Vlad se retrăgea tot mai mult în muncă sau la calculator.

Într-o seară, după ce am strâns masa plină de farfurii nespălate — pentru că „doamna Viorica nu spală vasele după alții” — am izbucnit.

— Gata! Nu mai pot! Nu sunt servitoarea nimănui! Vreau să știu clar: cât timp mai stăm așa? Vlad, spune-mi!

Viorica a început să plângă teatral:

— Uite ce faci! Îmi strici bătrânețea! Nici măcar acum nu pot fi fericită!

Petre s-a ridicat și el:

— Doamnă Irina, dacă e o problemă cu mine, pot să plec…

Am simțit cum mi se rupe ceva în suflet. Nu voiam să fiu omul rău. Dar nici nu mai puteam trăi așa.

În noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am gândit la Mara — cum crește într-o casă plină de tensiuni și reproșuri. La mine — cum am ajuns să nu mai am un colț al meu unde să respir. La Vlad — prins între două femei care îl trag fiecare în altă direcție.

A doua zi am luat o decizie. Am sunat-o pe mama mea.

— Mamă… pot să vin câteva zile la tine cu Mara?

A tăcut o clipă.

— Sigur că poți, draga mea. Oricând ai nevoie.

Când i-am spus lui Vlad că plecăm câteva zile, a încercat să mă oprească.

— Irina… te rog… hai să nu facem un scandal.

— Nu e scandal, Vlad. E singura soluție ca să nu mă pierd pe mine însămi.

Am făcut bagajele în liniște. Mara m-a întrebat:

— Mami, mergem undeva frumos?

Am zâmbit trist:

— Da, iubita mea. Mergem undeva unde e liniște.

Când am ieșit pe ușă, Viorica m-a privit cu dispreț:

— Așa faci tu? Fugi de probleme?

Nu i-am răspuns. Am coborât scările cu Mara de mână și am simțit pentru prima dată după mult timp că respir.

La mama acasă am dormit două zile fără să mă trezesc din cauza certurilor sau a ușilor trântite. Am vorbit mult cu ea despre limite și despre cât de greu e să le impui când toată lumea se așteaptă să fii mereu cea care cedează.

După o săptămână, Vlad a venit la noi. Avea ochii roșii și părea mai bătrân cu zece ani.

— Irina… îmi pare rău. Am vorbit cu mama. O să caute altceva împreună cu Petre. Nu vreau să te pierd.

L-am privit lung și am simțit cum mi se dezleagă un nod din piept.

Acum suntem din nou doar noi trei acasă. Dar rana rămâne acolo — rana compromisului dus prea departe.

Mă întreb: câte femei din România trăiesc așa? Câte dintre noi ne pierdem liniștea pentru ca alții să fie fericiți? Unde ar trebui trasată limita între sacrificiu și dreptul la propria viață?