Între griji și iubire: Povestea unei mame din București

— Ana, iar ai uitat să plătești întreținerea! Ce-o să faci când o să vă taie apa?
Vocea mamei mele, Victoria, răsună ca un ecou în bucătăria mică, unde încerc să împart o pâine între patru copii flămânzi. Mâinile îmi tremură ușor când întind feliile subțiri pe farfurii. Maria, cea mai mică, mă trage de mânecă:
— Mami, mai avem unt?
Înghit în sec. Nu mai avem. Dar zâmbesc și-i spun:
— Azi mâncăm cu gem, iubita mea.

Victoria oftează teatral și se așază la masă, privind critic spre chiuveta plină de vase.
— Nu înțeleg cum poți trăi așa. Pe vremea mea, copiii nu plecau niciodată la școală fără un mic dejun adevărat.

Mă simt mică, vinovată, de parcă toate eșecurile mele s-ar aduna în privirea ei. Dar nu pot să-i spun că am stat aseară până târziu să calc hainele copiilor sau că am plâns în baie după ce am văzut factura la gaze. Nu pot. Pentru că mama nu vrea să audă scuze.

— O să mă descurc, îi spun încet.

— Așa zici mereu. Dar uite unde ai ajuns! Patru copii, un soț care muncește pe brânci și tu… Tu te pierzi printre griji și nu vezi că viața trece pe lângă tine!

Mă uit la copiii mei. Vlad, cel mare, își pune ghiozdanul pe umăr și mă privește cu ochi triști. Știe că nu avem bani pentru excursia de la școală. Ioana se strâmbă la gemul de pe pâine, dar nu spune nimic. Maria își linge degetele și râde, iar Andrei se joacă cu firimiturile.

— Mamă, poate ar trebui să-l rogi pe Mihai să ceară o mărire de salariu, continuă Victoria. Sau să-ți găsești și tu ceva de lucru. Nu poți sta toată ziua acasă!

Îmi mușc buza. Nu stau. Fac curat la două scări de bloc și mai cos pentru vecini când am timp. Dar banii nu ajung niciodată. Și oricât aș încerca, simt că nu sunt niciodată destul de bună.

După ce copiii pleacă la școală, rămân singură cu mama. Își toarnă cafea și mă privește peste ceașcă.

— Ana, eu te iubesc. Dar trebuie să-ți spun adevărul: dacă nu te trezești la timp, o să pierzi totul.

— Ce să pierd, mamă? Copiii? Casa? Sau respectul tău?

Victoria tace o clipă. Îi tremură bărbia.

— Să nu pierzi dragostea lor. Să nu ajungi ca mine, singură într-o casă mare și rece.

Pentru prima dată o văd vulnerabilă. Îmi dau seama că frica ei e mai mare decât critica. Dar tot nu pot să-i spun cât mă doare fiecare vorbă a ei.

Seara, Mihai vine obosit de la muncă. Îl văd cum se uită la frigiderul aproape gol și oftează.

— Ana, ne descurcăm luna asta?

— O să încerc să mai iau niște comenzi la cusut.

Se apropie de mine și mă ia în brațe.

— Știu că faci tot ce poți. Și eu încerc…

În noaptea aceea nu pot dormi. Mă gândesc la copiii mei: dacă vor ține minte lipsurile sau clipele când i-am ținut strâns în brațe? Dacă vor crește cu sentimentul că nu am fost suficient pentru ei?

A doua zi dimineață, Ioana vine acasă plângând. Colegii au râs de ghetele ei vechi.

— Toți au ghete noi! Eu de ce trebuie să port încălțările Mariei?

O strâng la piept și simt cum mi se rupe sufletul.

— O să facem rost de unele noi, promit.

Dar știu că nu pot promite asta cu adevărat.

Victoria intră în cameră și vede scena.

— Vezi? De asta îți spun mereu… Copiii suferă când părinții nu sunt pregătiți pentru viață!

Nu mai rezist. Mă ridic brusc.

— Mamă, te rog! Destul! Fac tot ce pot! Nu vezi cât mă zbat? Nu vezi cât doare?

Victoria tace. Pentru prima dată în viață pare că nu are răspuns.

În zilele următoare încerc să găsesc soluții: vând câteva haine vechi pe internet, primesc o comandă mare la cusut de la vecina doamnei Popescu. Vlad mă ajută cu curățenia pe scară și împărțim banii pentru rechizite.

Într-o seară, după ce copiii adorm, mama vine lângă mine pe canapea.

— Ana… îmi pare rău dacă am fost prea dură cu tine. Știu că nu e ușor. Dar mi-e frică pentru tine… pentru voi toți.

O privesc și văd lacrimi în ochii ei. O iau de mână.

— Și mie mi-e frică, mamă. Dar am nevoie să știu că mă susții… nu doar că mă critici.

Victoria mă strânge în brațe pentru prima dată după mulți ani.

În acea noapte adorm cu inima puțin mai ușoară. Poate nu sunt perfectă, dar iubirea mea pentru copii e reală și puternică.

Mâine va fi greu din nou. Dar poate… doar poate… sunt destul de bună pentru ei?

Oare câte mame se întreabă noaptea dacă dragostea lor e suficientă? Voi ce credeți: există vreo mamă perfectă sau doar mame care încearcă din răsputeri?