Faliile Invizibile: O Viață Între Dragoste și Regret

— Nu mai pot, Radu! Nu mai pot să mă prefac că totul e bine, că nu mă doare, că nu văd cum ne pierdem copiii printre certuri și reproșuri! am izbucnit într-o seară de noiembrie, cu vocea tremurândă și ochii plini de lacrimi. Radu s-a uitat la mine cu acea privire rece, aproape străină, pe care o avea de luni bune.

— Și ce vrei să facem, Mirela? Să ne prefacem că suntem fericiți? Să stăm împreună doar pentru ei? a răspuns el, ridicând din umeri, ca și cum totul era deja pierdut.

Așa a început sfârșitul. După doisprezece ani de căsnicie, două fete minunate — Ilinca și Daria — și nenumărate promisiuni că „noi nu vom ajunge ca ceilalți”, am semnat actele de divorț într-o dimineață ploioasă la notarul din cartier. Am ieșit de acolo cu un dosar sub braț și cu sufletul gol. M-am uitat la Radu pentru ultima dată ca soție și am văzut în ochii lui aceeași oboseală pe care o simțeam și eu.

Primele luni au fost un haos. Fetele plângeau noaptea, întrebându-mă de ce nu mai vine tata acasă. Ilinca, cea mare, s-a închis în ea și a început să lipsească de la școală. Daria, cea mică, se agăța de mine cu disperare ori de câte ori trebuia să plece la tatăl ei. Încercam să le explic că nu e vina lor, că uneori oamenii mari nu se mai înțeleg, dar nici eu nu credeam ce spun.

Mama mea mă suna zilnic să mă întrebe dacă sunt bine. — Mirela, trebuia să te gândești mai bine înainte să faci pasul ăsta. Copiii suferă cel mai mult! — îmi spunea cu vocea ei aspră, dar plină de grijă. Tata nu zicea nimic, doar mă privea lung când veneam cu fetele la masă duminica.

Într-o seară, după ce le-am culcat pe fete, am găsit un mesaj de la Radu: „Putem vorbi? Ilinca nu vrea să vină la mine weekendul ăsta.” Am simțit un nod în gât. M-am dus la ea în cameră și am găsit-o stând pe întuneric.

— Ilinca, tati vrea să te vadă… Nu vrei să mergi la el?

— Nu vreau! Nu vreau să-l văd! De ce ne-a lăsat? De ce nu putem fi ca înainte? a izbucnit ea în plâns.

Am îmbrățișat-o strâns, fără să știu ce să-i spun. M-am simțit vinovată pentru fiecare ceartă, fiecare ușă trântită, fiecare noapte în care am ales tăcerea în locul unei discuții sincere cu Radu.

Timpul a trecut greu. Am început să lucrez mai mult ca să pot plăti chiria și facturile. Seara ajungeam acasă epuizată, iar răbdarea mea era tot mai scurtă. Fetele simțeau asta și se certau din orice. Într-o zi, Daria a spart o vază și am țipat la ea atât de tare încât a început să tremure. M-am prăbușit lângă ea pe covor și am plâns amândouă.

Prietenii s-au împărțit: unii au rămas de partea mea, alții de partea lui Radu. La școală, Ilinca a început să fie marginalizată; părinții colegilor șușoteau pe la colțuri despre „familia destrămată”. Am mers la ședința cu părinții și am simțit toate privirile ațintite asupra mea.

— Doamnă Popescu, Ilinca pare abătută în ultima vreme. Poate ar fi bine să discutați cu un consilier școlar — mi-a spus diriginta ei, doamna Ionescu.

Am ieșit din școală cu inima grea. M-am întrebat dacă nu cumva am greșit totul. Dacă nu ar fi fost mai bine să rămânem împreună „pentru copii”, cum zicea mama.

Într-o duminică, Radu a venit să le ia pe fete la plimbare. Eu am rămas singură în apartament pentru prima dată după mult timp. Am stat pe canapea cu o cană de ceai rece în mână și m-am uitat la pozele noastre vechi: zâmbete false din ultimii ani, vacanțe tensionate, aniversări forțate. Mi-am dat seama că ne mințisem prea mult timp.

Seara târziu, când fetele s-au întors acasă, Daria mi-a spus:

— Mami, tati are o prietenă nouă. O cheamă Simona. E drăguță cu noi…

Am simțit un fior rece pe șira spinării. Nu eram pregătită pentru asta. Am zâmbit forțat și am încercat să par indiferentă.

— E bine că e drăguță cu voi…

Noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am gândit la toate femeile care trec prin asta: la rușinea de a fi „femeia părăsită”, la frica de singurătate, la presiunea socială care te obligă să fii puternică pentru copii chiar când te simți sfâșiată pe dinăuntru.

Au trecut doi ani de atunci. Încet-încet, am început să mă regăsesc. Am mers la terapie, am vorbit deschis cu fetele despre sentimentele lor și despre dreptul fiecăruia de a fi fericit — chiar dacă fericirea nu arată mereu cum ne-am imaginat-o noi.

Ilinca încă poartă cicatrici invizibile; Daria începe să accepte noua familie a tatălui ei. Eu încă mă lupt cu regretele mele: dacă aș fi încercat mai mult? Dacă aș fi iertat mai ușor? Dacă n-aș fi pus mereu copiii între noi?

Uneori mă întreb: oare rănile astea invizibile se vor vindeca vreodată? Sau le vom purta cu noi toată viața, ca pe niște falii care ne despart chiar și atunci când încercăm să ne apropiem?