Telefonul de la miezul nopții: O noapte cu soacra mea care mi-a schimbat viața

— Nu mai pot, vino ACUM! — vocea soacrei mele răsuna isteric în telefon, iar vântul bătea cu putere în geamurile apartamentului nostru din cartierul Militari. Era trecut de miezul nopții, iar fetița mea, Ilinca, abia adormise după o zi plină de colici. M-am uitat la soțul meu, Radu, care dormea dus, și am simțit cum un val de furie și neputință mă cuprinde. De ce trebuie mereu să fiu eu cea care rezolvă toate problemele familiei lui?

Am îmbrăcat-o pe Ilinca în grabă, i-am pus căciulița roz și am ieșit în ploaia rece de octombrie. Blocul soacrei mele era la doar două stații de tramvai, dar drumul mi s-a părut nesfârșit. Pe drum, mă întrebam ce s-a mai întâmplat de data asta. Nu era prima dată când Maria, soacra mea, mă suna în toiul nopții. De fiecare dată era altceva: ba certuri cu socrul meu, ba probleme cu fratele lui Radu, ba crize de nervi din cauza singurătății. Dar niciodată nu fusese atât de disperată.

Când am ajuns, ușa era larg deschisă. În sufragerie, Maria plângea cu capul pe masă, iar sticlele goale de vin erau mărturie că nu era doar o criză de nervi. Socrul meu, Ion, stătea pe canapea cu ochii injectați și țipa la ea:

— Ești nebună! Ți-am zis să nu mai suni pe nimeni!

— Nu mai suport! — a urlat Maria și s-a ridicat brusc, aproape dărâmând scaunul.

Am intrat cu Ilinca în brațe și am încercat să-i liniștesc:

— Ce s-a întâmplat? De ce m-ați chemat?

Maria s-a repezit la mine:

— Nu mai pot cu el! Bea toată ziua și urlă la mine! Mi-e frică pentru Ilinca, nu vreau să rămână aici!

Ion s-a ridicat clătinându-se:

— Ia-ți copilul și pleacă! Aici nu e loc pentru istericale!

Am simțit cum îmi tremură genunchii. Ilinca a început să plângă speriată. Am încercat să o liniștesc, dar tensiunea din cameră era prea mare. Maria a început să strige la Ion, el a aruncat cu o scrumieră în perete și totul a degenerat într-o ceartă monstruoasă.

— Opriți-vă! — am țipat eu, dar nimeni nu mă asculta.

Într-un moment de panică, am ieșit pe hol și am sunat la 112. Nu știam ce altceva să fac. Vocea calmă a operatoarei m-a întrebat dacă e cineva rănit. I-am spus că nu încă, dar că mi-e teamă pentru siguranța copilului.

Cinci minute mai târziu, două echipaje de poliție au apărut la ușă. Vecinii ieșiseră pe hol, curioși și speriați. Un polițist tânăr m-a întrebat ce s-a întâmplat. I-am povestit totul printre lacrimi, cu Ilinca plângând în brațe.

Maria a fost dusă la spital pentru investigații, Ion a primit avertisment și i s-a spus să nu se apropie de soție până nu se liniștesc lucrurile. Eu am rămas pe hol, cu Ilinca adormită pe umărul meu și cu ochii în lacrimi.

Când am ajuns acasă spre dimineață, Radu mă aștepta în ușă:

— Unde ai fost? De ce nu mi-ai spus nimic?

— Pentru că tu niciodată nu vrei să vezi adevărul despre familia ta! — am izbucnit eu.

A urmat o ceartă lungă. Radu refuza să creadă că tatăl lui ar putea fi violent sau că mama lui are nevoie de ajutor real. Pentru el, totul era „o fază”, „o criză trecătoare”. Dar eu știam că nu e așa. Vedeam cum alcoolul îi distruge încet familia și cum fiecare dintre noi devenea tot mai neputincios.

Zilele următoare au fost un coșmar. Maria m-a sunat din spital plângând:

— Nu vreau să mă întorc acasă… Mi-e frică…

Am încercat să vorbesc cu Ion, dar el m-a acuzat că „îi stric familia” și că „îl bag la pușcărie”. Radu s-a închis în el și a început să vină tot mai târziu acasă. Simțeam că mă sufoc între două lumi: una în care trebuia să fiu mamă pentru Ilinca și alta în care trebuia să fiu mediator între soacră și socru.

Într-o seară, când Ilinca dormea liniștită lângă mine, am primit un mesaj de la Maria: „Îți mulțumesc că ai fost acolo când nimeni altcineva nu a fost.” Am plâns mult în noaptea aceea. Nu pentru că voiam recunoștință, ci pentru că simțeam că port pe umeri o povară prea mare pentru vârsta mea.

Au trecut luni până când lucrurile s-au mai liniștit. Maria a început terapie, Ion a acceptat să meargă la consiliere pentru dependența de alcool după ce aproape și-a pierdut familia. Radu încă se luptă cu propriile lui demoni și uneori mă întreabă dacă nu ar fi mai bine să ne mutăm departe de toți.

Dar eu știu că fuga nu rezolvă nimic. Ceea ce s-a întâmplat în noaptea aceea mi-a arătat cât de fragile sunt granițele dintre iubire și ură, dintre sprijin și sacrificiu.

Uneori mă întreb: câte familii trăiesc același coșmar în tăcere? Și câți dintre noi avem curajul să spunem „ajunge” înainte să fie prea târziu?