Când am înțeles că după divorț nu-mi mai rămâne nimic – nici măcar apartamentul nu era al meu

— Irina, nu mai are rost să discutăm. Hotărârea e luată, spuse Radu, cu vocea lui rece, aproape străină. Stătea în pragul ușii, cu geaca pe el, gata să plece. În mâna stângă ținea cheile de la mașină – mașina pe care o conduceam eu zi de zi la serviciu, dar care, aveam să aflu curând, nu fusese niciodată pe numele meu.

Am rămas nemișcată, cu mâinile strânse pe marginea mesei din bucătărie. În jurul meu, totul părea să se prăbușească: mobila pe care o alesesem împreună, tablourile cu poze din vacanțe, chiar și mirosul cafelei din ibric părea să mă acuze că am fost prea naivă.

— Cum adică e hotărârea luată? Radu, noi avem doisprezece ani împreună! Am sacrificat tot pentru noi… pentru tine! am izbucnit eu, vocea tremurându-mi de furie și neputință.

El a ridicat din umeri, evitându-mi privirea. — Nu mai merge. Știi și tu. Și… apartamentul rămâne la mine. E pe numele meu. Așa am stabilit de la început.

Mi s-a tăiat respirația. Am simțit cum lumea se îngustează și mă sufocă. Nu era doar despre apartament sau mașină. Era despre toți anii în care am crezut că suntem o echipă, despre toate serile în care am stat până târziu să-l ascult vorbind despre visele lui, despre toate dățile când mi-am pus dorințele pe planul doi pentru „noi”.

— Și eu? Unde să mă duc? am întrebat încet, aproape șoptit.

— Nu știu, Irina. Îmi pare rău. Dar fiecare cu drumul lui de acum înainte.

A ieșit fără să se uite înapoi. Ușa s-a trântit și ecoul ei a rămas mult timp în mintea mea.

În zilele următoare am mers ca un robot: la serviciu, acasă, la avocată. Totul era un șoc continuu. Am aflat că nu aveam drepturi aproape la nimic – nici la apartament, nici la mașină, nici măcar la banii din conturi. Totul fusese trecut pe numele lui sau al părinților lui „pentru siguranță”, cum îmi spunea mereu.

Mama a venit într-o seară la mine. A găsit ușa deschisă și m-a găsit plângând pe podea.

— Irina, ridică-te! Nu ești singură! Hai la noi până îți revii… Nu poți rămâne așa!

— Mamă, am 36 de ani! Cum să mă întorc acasă ca o adolescentă? Ce-o să zică lumea?

— Lumea zice multe. Dar tu trebuie să te gândești la tine. La ce vrei tu de acum înainte.

Am stat câteva zile la ai mei. Tata nu vorbea mult, dar într-o seară a venit lângă mine pe balcon și mi-a pus mâna pe umăr.

— Irina, știu că doare. Dar ai să vezi că o să treci peste asta. Ești mai puternică decât crezi.

Nu l-am crezut atunci. Mă simțeam ca o umbră a femeii care fusesem odată – sigură pe mine, plină de planuri și speranțe.

La serviciu, colegele mă priveau cu milă sau curiozitate ascunsă. Una dintre ele, Mihaela, s-a apropiat într-o pauză de cafea.

— Irina, dacă vrei să ieșim la o cafea după program… să vorbim… știi că sunt aici.

Am acceptat din politețe. Dar discuția cu ea m-a ajutat mai mult decât credeam. Mihaela trecuse și ea printr-un divorț urât acum câțiva ani.

— Știi ce m-a durut cel mai tare? Nu pierderea casei sau a banilor… ci faptul că m-am simțit invizibilă. Că tot ce am dat nu a contat pentru nimeni.

Am dat din cap. Exact așa mă simțeam și eu.

Au trecut luni până am reușit să-mi găsesc o garsonieră mică într-un cartier departe de centru. Am vopsit pereții singură și am cumpărat mobilă second-hand de pe OLX. Fiecare piesă era o victorie mică împotriva trecutului.

Într-o zi m-am întâlnit întâmplător cu Radu la supermarket. Era cu o femeie tânără, râzând zgomotos la glumele lui proaste. M-a privit scurt și a trecut mai departe ca și cum n-aș fi existat vreodată.

M-am dus acasă și am plâns iar. Dar lacrimile nu mai erau despre el – erau despre mine și despre cât de mult mă pierdusem încercând să fiu „soția perfectă”.

Seara aceea a fost un punct de cotitură. Mi-am făcut un ceai și am început să scriu într-un jurnal tot ce simțeam: furie, dezamăgire, frică… dar și speranță că într-o zi voi fi din nou întreagă.

Mama venea des la mine și aducea mâncare gătită sau flori din grădină.

— Să-ți amintești mereu cine ești tu cu adevărat! Nu ce spune lumea sau ce crede Radu!

Am început să ies mai des cu Mihaela și alte colege. Am mers la teatru, la film, chiar și într-o excursie la munte. Încet-încet am început să râd din nou.

Într-o seară, după ce m-am întors acasă obosită dar fericită după o ieșire cu fetele, m-am uitat în oglindă și mi-am spus:

„Irina, ai supraviețuit! Poate n-ai nimic material acum… dar ai libertatea ta înapoi.”

Știu că multe femei trec prin ce am trecut eu – poate chiar mai rău. De ce ne pierdem atât de ușor identitatea într-o relație? De ce ne agățăm de oameni care nu ne merită?

Poate că răspunsul nu e simplu… Dar știu sigur că nu vreau să mai fiu niciodată invizibilă pentru mine însămi.