Totul pentru fiul meu: Prețul iubirii de mamă

— Nu mai am nimic, Vlad! Ai înțeles? Nimic! Ți-am dat tot ce aveam, tot ce am fost vreodată, și tu… tu ai aruncat totul pe fereastră!
Vocea mea răsuna spart în bucătăria mică, cu pereții goi, unde odinioară atârnau tablourile copilăriei lui. Vlad stătea cu capul plecat, mâinile tremurându-i pe masă, evitându-mi privirea.
— Mamă, te rog… nu mai pot. Am nevoie de ajutor, dar nu așa…
M-am prăbușit pe scaunul din fața lui, simțind cum mi se rupe sufletul. Îmi amintesc și acum ziua când am semnat actele de vânzare a casei. Era casa noastră, moștenită de la bunica, cu miros de mere coapte și sunet de râsete în fiecare colț. Am făcut-o fără să clipesc, convinsă că dragostea de mamă poate repara orice rană.
Totul a început când Vlad a rămas fără serviciu. Avea 27 de ani, terminase facultatea la București și se întorsese acasă, la Ploiești. La început, părea doar trist și retras. Apoi au apărut minciunile: „Mamă, am nevoie de bani pentru chirie”, „Mamă, trebuie să plătesc o datorie urgentă”. Nu mi-am pus întrebări. Era băiatul meu.
Într-o seară, l-am găsit plângând în baie. M-a privit cu ochii roșii și mi-a spus: „Mamă, am făcut o prostie. Am jucat la păcănele. Am pierdut tot.” Atunci am simțit că lumea mea se prăbușește. Dar nu l-am certat. L-am îmbrățișat și i-am promis că vom trece împreună peste asta.
Am început să vând bijuterii, apoi mobila veche din sufragerie. Dar datoriile creșteau ca un monstru fără fund. Când m-a sunat un recuperator și mi-a spus că Vlad are de dat 15.000 de euro, am știut că nu mai pot ascunde nimic. Am vândut casa. Am semnat actele cu mâna tremurândă și am plâns toată noaptea pe o saltea veche într-o garsonieră închiriată la marginea orașului.
— Mamă, promit că mă schimb! Nu mai pun mâna pe nimic! O să-ți dau tot înapoi! — îmi spunea Vlad aproape zilnic.
Dar banii s-au dus într-o lună. L-am găsit într-o noapte pe scările blocului, cu ochii sticloși și hainele murdare.
— Vlad, unde sunt banii? — am întrebat cu vocea spartă.
— Iartă-mă… Nu mă pot opri… — a șoptit el.
Atunci am simțit pentru prima dată ură față de propriul meu copil. O ură care m-a speriat și m-a făcut să mă simt vinovată.
Sora mea, Mariana, a venit într-o zi la mine:
— Tu nu vezi că-l distrugi? Îl ajuți să se afunde! Trebuie să-l lași să cadă ca să se ridice singur!
— Cum să-l las? E copilul meu! — am țipat eu.
— Nu mai e copil! Are aproape 30 de ani! Tu nu mai ai nimic! Ce o să faci dacă te îmbolnăvești?
Am plâns în brațele ei ca un copil mic.
Într-o dimineață, Vlad a dispărut. Mi-a lăsat un bilet: „Mamă, plec la București să încerc să mă tratez. Nu mă mai căuta.”
Au trecut luni fără să știu nimic despre el. M-am angajat ca vânzătoare la un magazin alimentar din cartier. La început mă recunoșteau vecinii și mă priveau cu milă sau dispreț.
— Uite-o pe doamna profesoară… uite unde a ajuns din cauza băiatului!
M-am obișnuit cu rușinea ca și cu foamea sau frigul din garsonieră.
Într-o zi, Vlad m-a sunat:
— Mamă… sunt la o clinică de dezintoxicare. Am nevoie să mă ierți.
Nu i-am răspuns imediat. Am simțit că nu mai pot da nimic din mine.
— Vlad, te iubesc… dar nu mai pot trăi pentru tine. Trebuie să trăiesc și pentru mine.
A fost prima dată când am spus asta cu voce tare.
Au trecut doi ani de atunci. Vlad încă luptă cu demonii lui. Eu încă lupt cu demonii mei: vinovăția, rușinea, dorul de casa pierdută și de copilul care nu mai e copil.
Uneori mă întreb dacă am făcut bine sau rău. Dacă dragostea de mamă are limite sau dacă sacrificiul meu a fost doar o formă de orbire.
Poate că nu există răspunsuri simple.

Oare câte mame ca mine există în România? Câte dintre noi știm când să spunem „ajunge”? Și câte dintre noi avem curajul să ne recâștigăm viața după ce am pierdut totul?