Scrisoarea pe care n-am avut curajul s-o trimit niciodată
„Nu mai pot, Vlad! Nu mai pot să fiu doar mama copiilor tăi și femeia care spală vasele!” Am urlat în gând, în timp ce mâinile îmi tremurau deasupra foii albe. Scriam cuvinte pe care nu le-am avut niciodată curajul să le spun cu voce tare. Era o dimineață de noiembrie, ploua mărunt, iar copiii încă dormeau. Am lăsat scrisoarea pe masa din bucătărie, lângă cana lui preferată de cafea, și am ieșit pe ușă fără să mă uit înapoi.
Am luat primul tren spre București. Nu aveam niciun plan. Doar o geantă mică, portofelul și un telefon care vibra neîncetat – Vlad, mama, sora mea, toți încercau să mă găsească. Dar eu voiam doar să dispar. Să nu mai fiu „mama lui Radu și a Ilincăi”, „soția lui Vlad”, „fata cuminte a doamnei Stanciu”. Voiam să fiu eu. Dar cine eram eu?
În compartimentul trenului, o bătrână m-a întrebat dacă sunt bine. Am zâmbit forțat și am privit pe geam. Îmi venea să plâng, dar lacrimile nu ieșeau. Mă simțeam vinovată și eliberată în același timp. Îmi răsunau în minte certurile cu Vlad: „Nu vezi că nu mai ești tu? Când ai râs ultima dată?” Și eu îi răspundeam mereu: „Când ai stat ultima dată cu copiii ca să pot ieși din casă?”
Ajunsă în București, m-am cazat la o pensiune ieftină din Rahova. Camera mirosea a mucegai și a tutun vechi, dar era liniște. Am dormit douăsprezece ore fără întrerupere. Când m-am trezit, aveam zeci de mesaje de la Vlad: „Unde ești? Copiii plâng după tine. Te rog, întoarce-te!”
Am început să mă plimb prin oraș fără țintă. M-am oprit într-o cafenea mică de lângă Piața Unirii. O chelneriță tânără mi-a adus cafeaua și mi-a zâmbit cald. M-am uitat la ea și mi-am imaginat cum eram eu la douăzeci de ani – visătoare, cu ochii mari și plini de speranță. Unde dispăruse fata aceea?
În a treia zi, m-a sunat mama: „Ce faci, Ana? Copiii sunt bine la noi, dar Vlad e terminat. Ce vrei să faci?”
„Nu știu, mamă… Nu mai știu cine sunt.”
„Ai nevoie de ajutor? Să vin după tine?”
„Nu… Vreau doar să fiu singură puțin.”
Am închis și am izbucnit în plâns. M-am simțit egoistă, dar și ușurată că cineva mă întrebase ce vreau eu.
În zilele următoare am început să scriu într-un caiet tot ce simțeam: furia că Vlad nu mă vedea decât ca pe o extensie a casei noastre, disperarea că nu mai aveam timp pentru mine, frica de a nu-mi rata viața. Îmi aminteam cum visam să devin actriță când eram mică și cum tata râdea: „Lasă prostiile, Ana! Femeile serioase nu stau pe scenă.”
Într-o seară, Vlad m-a sunat din nou. De data asta am răspuns.
„Ana, te rog… Hai acasă! Nu pot fără tine.”
„Vlad, nu pot să mă întorc acum. Nu pot să fiu iar aceeași femeie care face totul pentru toți și nimic pentru ea.”
A tăcut câteva secunde.
„Ce vrei să fac?”
„Să mă vezi. Să mă asculți. Să fii tată cu adevărat pentru copii, nu doar când e convenabil.”
„Nu știu dacă pot…”
„Atunci nici eu nu știu dacă mă mai întorc.”
Am închis telefonul tremurând. Pentru prima dată în viață simțeam că am spus ce aveam pe suflet.
Au trecut două săptămâni până când am avut curajul să mă întorc acasă. Vlad era palid, slăbit, iar copiii m-au îmbrățișat plângând. În primele zile am dormit mult și am vorbit puțin. Vlad încerca să fie atent, dar vedeam că nu știe cum.
Într-o seară, după ce copiii au adormit, am stat la masă în tăcere.
„Ana… crezi că putem repara ceva?”
„Nu știu… Dar vreau să încercăm altfel decât până acum.”
Am început să merg la terapie. Vlad a acceptat cu greu să vină și el. Am descoperit cât de mult ne-am rănit unul pe altul fără să vrem.
Mama încă mă privește cu reproș: „O mamă nu-și lasă copiii!” Dar eu știu că dacă nu plecam atunci, m-aș fi pierdut cu totul.
Uneori mă întreb dacă am făcut bine sau rău. Dacă fuga mea a fost un act de curaj sau de lașitate. Dar știu sigur că nu mai vreau să trăiesc fără să fiu văzută.
Oare câte femei trăiesc așa, invizibile în propria lor viață? Și câte au curajul să spună: „Ajunge!”?