Umbra din spatele fericirii: Povestea unei mame și a gemenilor ei

— Nu pot să cred că ai făcut asta, Victoria! Ți-ai bătut joc de numele nostru! — vocea mamei mele, Ileana, răsuna ca un ecou în bucătăria mică, în timp ce eu țineam în brațe doi bebeluși plângând. Lacrimile mi se prelingeau pe obraji, dar nu aveam timp să le șterg. Gemenii, Ana și Vlad, aveau doar două săptămâni și deja simțeam că lumea întreagă e împotriva noastră.

— Mamă, nu am nevoie de aprobarea nimănui. Sunt copiii mei și îi voi crește singură, cu sau fără ajutorul vostru! am spus printre dinți, încercând să-mi stăpânesc vocea care tremura.

Tata, Gheorghe, stătea la masă cu privirea în pământ. Nu scosese niciun cuvânt de când intrasem pe ușă cu gemenii. Îl vedeam cum își frământă mâinile, dar nu avea curajul să mă privească în ochi. În acel moment am simțit că sunt cu adevărat singură.

Adevărul e că decizia de a deveni mamă singură nu a fost una ușoară. După ce relația cu tatăl copiilor, Radu, s-a destrămat din cauza infidelității lui, am știut că nu pot să mă bazez pe nimeni altcineva decât pe mine. Însă nu mă așteptam ca familia mea să mă respingă atât de dur.

Primele luni au fost un haos. Nopți nedormite, plânsete interminabile și o oboseală care mă făcea să uit cine sunt. Prietenele mele, Simona și Gabriela, încercau să mă ajute cum puteau, dar fiecare avea propria viață. Într-o seară, când Ana făcuse febră mare și Vlad nu voia să mănânce, am simțit că cedez.

— Doamne, de ce mi-ai dat doi copii dacă nu pot să-i cresc? am șoptit printre suspine, stând pe podeaua rece a bucătăriei.

În acea noapte am primit primul mesaj anonim: „Nu meriți copiii ăștia. O să-i pierzi.” Am crezut că e o glumă proastă, dar mesajele au continuat. Pe telefon, pe Facebook, chiar și bilețele lăsate în cutia poștală. Cineva mă urmărea. Cineva voia să-mi facă rău.

Am încercat să ignor amenințările, dar frica s-a strecurat în fiecare colț al casei mele. Începeam să văd umbre acolo unde nu erau. Seara verificam de trei ori dacă am încuiat ușa. Îmi era teamă să ies cu copiii în parc.

— Victoria, trebuie să mergi la poliție! mi-a spus Simona într-o zi, când i-am arătat ultimul mesaj: „O să regreți că te-ai încăpățânat.”

— Și ce să le spun? Că cineva mă amenință pentru că sunt mamă singură? O să râdă de mine! am răspuns eu, neîncrezătoare.

Dar Simona nu s-a lăsat. M-a luat de mână și m-a dus la secție. Polițistul de serviciu, domnul Popescu, a notat totul într-un registru prăfuit și mi-a promis că va investiga. Dar zilele treceau și nimic nu se schimba. Mesajele continuau.

Într-o seară ploioasă de noiembrie, când gemenii dormeau în sfârșit liniștiți, am auzit zgomote la geam. Am înghețat. Am luat telefonul și am sunat la poliție cu mâinile tremurânde.

— Stați liniștită, doamnă! O patrulă e pe drum! mi-a spus o voce calmă.

Când au ajuns polițiștii, nu au găsit nimic. Dar pe pervazul ferestrei era un bilet ud: „Nu te poți ascunde.”

Am început să suspectez pe toată lumea: vecinii bârfitori, fostul meu iubit Radu care nu acceptase despărțirea, chiar și pe sora mea mai mică, Laura, care mereu fusese geloasă pe mine.

— Laura, tu știi ceva despre asta? am întrebat-o într-o zi când a venit să vadă copiii.

— Cum poți să crezi așa ceva despre mine? a izbucnit ea în lacrimi. Eu doar încerc să te ajut!

M-am simțit vinovată imediat. Paranoia mă schimba. Nu mai aveam încredere în nimeni.

Într-o dimineață am găsit ușa apartamentului întredeschisă. Inima mi-a sărit din piept. Am fugit în camera copiilor — erau bine. Dar pe masa din sufragerie era o fotografie cu mine și gemenii, tăiată în două.

Atunci am cedat. Am sunat-o pe mama:

— Mamă… nu mai pot. Mi-e frică pentru copiii mei. Te rog… ajută-mă!

A venit imediat. Pentru prima dată după luni întregi m-a luat în brațe fără să spună nimic. Tata a venit după ea și a stat lângă pătuțurile gemenilor ore întregi.

În acea zi am decis să mă mut temporar la părinți. Casa lor era mai sigură decât apartamentul meu de la bloc.

Poliția a început să ia lucrurile mai în serios după ce le-am arătat fotografia tăiată. Au descoperit că mesajele veneau de la un număr prepay și că cineva din blocul meu mă urmărea de luni bune.

Într-o zi l-au prins: era vecinul de la etajul trei, domnul Dinu — un bărbat retras care îmi făcuse avansuri la scurt timp după ce m-am mutat și pe care îl refuzasem politicos. Nu mi-a venit să cred că ura lui ajunsese atât de departe.

După arestarea lui Dinu, lucrurile s-au liniștit treptat. Familia mea a început să mă sprijine din nou. Mama venea zilnic să mă ajute cu gemenii, iar tata le citea povești înainte de culcare.

Dar rana rămâne: frica aceea surdă că oricând cineva poate apărea din umbră și poate distruge tot ce ai construit cu greu.

Astăzi Ana și Vlad au aproape doi ani și râd toată ziua prin casă. Încerc să fiu puternică pentru ei, dar uneori mă întreb: cât de mult ne poate schimba frica? Și cât curaj trebuie să ai ca să-ți aperi fericirea atunci când umbrele trecutului nu vor să te lase în pace?