Între două focuri: Povestea unei bunici care încearcă să-și salveze nepotul din mijlocul unui divorț

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot! — vocea fiului meu, Vlad, răsună în bucătăria mică, spartă de sunetul unei cești trântite pe masă. Ioana, nora mea, stătea în picioare lângă ușă, cu ochii roșii de plâns și obrajii aprinși. Radu, nepotul meu de opt ani, se strângea lângă mine pe scaun, cu mâinile mici încleștate pe mâneca halatului meu.

— Vlad, te rog… — am încercat să intervin, dar privirea lui m-a oprit. Era plin de furie și oboseală, iar Ioana nu era cu nimic mai prejos.

— Nu mai vreau să aud nimic! — a țipat ea. — Dacă nu-ți pasă nici măcar de copilul tău, atunci plec! Și să nu crezi că-l lași la tine doar pentru că ești bărbat!

Așa a început sfârșitul. În acea seară de iarnă, cu zăpada lipită de ferestre și cu miros de supă uitată pe foc, familia mea s-a rupt. Vlad și Ioana s-au certat mereu, dar niciodată atât de rău. Eu? Eu am stat între ei ca un zid vechi care începe să crape. Am încercat să-i împac, să le spun că trebuie să se gândească la Radu. Dar fiecare avea dreptatea lui și niciunul nu voia să cedeze.

A doua zi dimineață, Ioana a plecat. A luat doar câteva haine și a trântit ușa după ea. Radu a rămas cu noi, tăcut și speriat. Vlad s-a închis în camera lui și n-a ieșit până seara. Am stat cu Radu pe canapea, l-am mângâiat pe păr și i-am spus povești despre când era tatăl lui mic. Dar el nu m-a ascultat. Se uita la ușă, așteptând-o pe mama lui.

În zilele care au urmat, casa noastră s-a umplut de tăceri grele. Vlad mergea la muncă și venea târziu, evitând orice discuție. Radu nu voia să mănânce și nu se juca decât cu o mașinuță stricată. Îl vedeam cum se uită la ceilalți copii din bloc când ieșeam la magazin și mă durea sufletul.

Am încercat să vorbesc cu Ioana. I-am dat mesaje, am sunat-o. Mi-a răspuns după o săptămână:

„Nu pot să vin acum. Nu știu ce să fac cu viața mea. Spune-i lui Radu că îl iubesc.”

Am simțit cum mi se strânge inima. Ce puteam să-i spun copilului? Că părinții lui nu știu ce să facă cu el? Că eu sunt prea bătrână ca să-i fiu mamă?

Într-o seară, Vlad a venit acasă beat. Nu l-am văzut niciodată așa. S-a prăbușit pe scaun și a început să plângă:

— Mamă… am stricat totul… N-am fost bun nici ca soț, nici ca tată…

L-am îmbrățișat și am plâns amândoi. Mi-am dat seama că nici eu nu sunt fără vină. Poate dacă nu i-aș fi criticat mereu pe amândoi… Poate dacă aș fi știut când să tac…

A doua zi am decis că trebuie să fac ceva pentru Radu. Am mers la școală să vorbesc cu învățătoarea lui, doamna Popescu.

— Doamnă Maria, copilul e retras. Nu vorbește cu nimeni. Îl văd cum se uită pe geam și oftează… Are nevoie de ajutor.

Am simțit că mă prăbușesc din nou. Cum puteam să-l ajut? Vlad era prea prins în problemele lui, Ioana dispăruse… Eu eram singura care mai putea face ceva.

Într-o duminică dimineață, am adunat curajul să-i spun lui Vlad:

— Trebuie să vorbim serios despre Radu. Copilul suferă. Nu putem continua așa.

— Și ce vrei să fac? S-o aduc înapoi pe Ioana cu forța? Să mă prefac că totul e bine?

— Nu! Dar trebuie să-l ducem la un psiholog! Să vorbim cu el! Să-i arătăm că nu e vina lui!

Vlad a oftat adânc și pentru prima dată m-a privit cu adevărat în ochi:

— Crezi că mai putem repara ceva?

— Pentru el trebuie să încercăm.

Au urmat luni grele. Am mers cu Radu la psiholog, am încercat să-l implicăm în activități la școală. Ioana venea uneori să-l vadă, dar pleca repede. Vlad s-a schimbat puțin câte puțin: a început să vorbească mai mult cu fiul lui, să-l ducă în parc sau la film.

Dar rana era adâncă. Într-o seară l-am găsit pe Radu plângând sub pătură:

— Bunico… eu unde stau? La tine? La tata? La mama?

Nu am știut ce să-i răspund. I-am spus doar că îl iubim toți și că mereu va avea un loc la noi.

M-am gândit mult la greșelile noastre — ale mele ca mamă care a judecat prea aspru, ale lui Vlad care n-a știut să cedeze niciodată, ale Ioanei care s-a simțit mereu neînțeleasă aici, în casa noastră mică din cartierul Titan.

Acum stau la masa din bucătărie și mă uit la poza veche de familie: eu, soțul meu (Dumnezeu să-l ierte), Vlad copil mic în brațele mele. Mă întreb unde am greșit și dacă mai pot repara ceva.

Poate că nu există familie perfectă. Poate că tot ce putem face e să ne iertăm unii pe alții și să încercăm să fim acolo pentru cei mici când lumea lor se prăbușește.

Oare câți copii ca Radu sunt prinși între certuri și orgolii? Oare câți dintre noi uităm cât de mult rănesc vorbele spuse la nervi? Dacă ați fi în locul meu, ce ați face pentru nepotul vostru?